Thessaloniki

Tudor Călin Zarojanu

7 September 2014

Tudor ZarojanuAm promis că voi scrie despre Thessaloniki, mă ţin cu plăcere de cuvânt.

Înainte de toate, Thessaloniki, şi nu Salonic, pentru că numele internaţionalizat sună sec şi e lipsit de parfumul local. Ce să mai vorbim despre Solun (în bulgară și macedoneană), Sărună (în aromână) sau Săruna (în meglenoromână)!

Oraşul meu favorit este şi va rămâne în veci Paris. Am ajuns acolo o singură dată, după o aşteptare de 40 de ani, patru decenii din momentul în care tata se-ntorsese din Paris răvăşit de entuziasm şi organizase nenumărate expuneri, cu diapozitive şi fotografii, pentru rude, vecini, prieteni, colegi. Am participat la toate şi am învăţat Parisul pe dinafară, mai bine spus par coeur

După Paris, al doilea oraş pe care am visat să-l văd – şi am reuşit, tot o singură dată – este Atena. Ar trebui să spun Athinai… Ştiam multe despre ea înainte de a ajunge acolo şi, la fel ca Parisul, nu numai că nu m-a dezamăgit, dar m-a cucerit şi mai tare.

Salonic

Despre Thessaloniki, în schimb, nu ştiam nimic când am ajuns acolo prima dată, în 1995, pentru o seară şi o noapte. Şi nici nu pot să spun că am aflat sau am înţeles mare lucru din el, deşi am locuit într-un hotel de top, Elektra Palace, cu panorama portului în faţă, şi deşi am petrecut două ore minunate pe o terasă de pe faleză, unde chelnerul a încercat să ghicească ce naţie suntem, avansând ipotezele poloneză şi rusă, iar noi ne-am străduit să-l zăpăcim cât mai tare, vorbindu-i în engleză, franceză, germană, italiană şi… farsi (persana modernă), şi abia la sfârşit, când era deja năuc, i-am spus câteva fraze şi în greacă…

Dimineaţă am văzut ceva mai bine bulevardul central, perpendicular pe linia ţărmului, dar cam cu atât am rămas, înainte de a pleca mai departe, înapoi spre casă, după ce văzuserăm Atena, Cap Sounion, Delphi, Epidaur, Canalul Corint…

Am revenit în Thessaloniki abia peste 16 ani, la prima vacanţă cu familia în Halkiddiki, locuind în Metamorphosi. Am luat drumul oraşului, 90 de kilometri, fără a avea o imagine prea clară despre ceea ce ne aşteaptă. Pur şi simplu era metropola zonei, trebuia s-o vedem.

Salonic 2

A fost dragoste la – practic – prima vedere. Marele bulevard, teribil de aglomerat, pe care am intrat în oraş, n-a făcut decât să ne zăpăcească, dar am fost încântaţi de îndată ce am ieşit pe una dintre străzile perpendiculare şi am început să ne căutăm un loc de parcare. O reţea formată din numeroase Căi Victoria, aşa ne-a apărut Thessaloniki! Blocuri ca-n Bucureştiul vechi, cât s-a mai salvat din el. N-am văzut nicio clădire paralelilipipedică, nici o cutie de chibrituri supradimensionată, fiecare are jocuri de volume, retrageri pe orizontală şi pe verticală, ultimele etaje sunt în trepte, oriunde te uiţi vezi o construcţie interesantă, dacă nu frumoasă de-a binelea, şi nu par să fie două la fel!

Am coborât din maşină de parcă am fi intrat într-un teritoriu de basm. Oraşul acesta reuşeşte să fie în acelaşi timp impunător şi intim, elegant şi ludic, agitat şi relaxant. Am trecut la pas pe lângă nenumăratele şi variatele vitrine de magazine, cafenele şi taverne care se înşiră la parterul clădirilor şi, pe neaşteptate, la stânga noastră a apărut brusc marea! Ajunseserăm pe faleză, nu departe de celebrul, emblematicul Turn Alb cu care n-ai voie să nu-ţi faci o poză dacă ajungi în Thessaloniki. Am făcut-o, în mai multe variante, apoi am luat-o de-a lungul ţărmului, pe trotuarul pe care, cale de câteva sute de metri, se revarsă aproape exclusiv terase de cafenele, pline la orice oră, în cea mai mare parte cu greci, nu cu turişti, majoritatea foarte tineri.

salonic 3

Am mers aşa până aproape de portul în care ancorează inclusiv pacheboturi cu câteva mii de pasageri. Acolo vine perpendicular un foarte larg bulevard pietonal, care – aici, în capitala Macedoniei – nu poartă numele lui Alexandru Macedon, ci pe cel al profesorului său, Aristotel… Cred că şi asta spune ceva, în ţara unei civilizaţii vechi de aproape cinci milenii şi unde s-a născut democraţia, cu peste două milenii şi jumătate în urmă.

salonic 4

Atunci, în 2011, nu ştiam tot ce avem de văzut, eram oricum cuceriţi de ceea ce vedeam şi, în plus, Ioan, băiatul nostru cel mic, avea doar patru ani, nu puteam bântui prea mult pe străzi, aşa că ne-am limitat la Bulevardul Aristotel (care începe cu o piaţă foarte mare), arteră pe care am străbătut-o de la un capăt la celălalt, intrând prin magazine, ba am făcut şi imprudenţa de-a ne aşeza pe o terasă. Am zis că două limonade şi două pahare de apă ne-om putea permite! Greşeam… Dar nu despre preţuri e vorba aici.

Cam atât a fost atunci, plus aventura de-a ieşi din oraş, întorcând la 180 de grade… Cred că am trecut pe absolut toate bulevardele din Thessaloniki sau măcar le-am traversat, dar până la urmă am izbândit, plecând cu senzaţia foarte clară că am ratat ceva şi că e musai să revenim acolo.

Ceea ce aveam să şi facem, în 2014, dar înainte de-a vorbi despre asta mă opresc o clipă într-o necesară paranteză. Pe amfostacolo.ro am fost întrebat ce merită să aleagă, între Halkiddiki şi Thassos, o familie cu copii, ca noi. Am răspuns cu lux de amănunte, cu avantaje şi dezavantaje, în cunoştinţă de cauză, căci am fost în ambele locuri şi amândouă ne-au plăcut foarte mult. Fiecare cu specificul lui. La Halkiddiki am menţionat, între altele, avantajul de-a putea vizita Thessaloniki, un oraş pe care l-am declarat a fi fabulos.

La care, un alt utilizator al site-ului, s-a arătat foarte mirat de admiraţia mea, „Ce-o fi aşa fabulos!? Dacă-i vorba de ruine, sunt ruine şi în Thassos!”

salonic 5

Am zâmbit, dar nu vesel, realizând că există oameni în ochii cărora noi, ăştia, care nu concepem să ne petrecem vacanţa pe plaja sau la piscina hotelului, suntem „amatori de ruine”… În copilăria mea circula o vorbă care azi nu prea mai e folosită, deşi (sau tocmai pentru că!) acum are o arie de aplicare mult mai mare decât în vemurile cu rare ieşiri din ţară ale românilor. Vorba zicea aşa: „S-a dus bou şi s-a întors vacă”. Plajă şi baie poţi face şi la ştrand sau chiar în propria curte, e aberant să baţi sute de kilometri doar pentru asta.

Nu, prietene necunoscut, nu de „ruine” e vorba. Nu doar despre ele. Este vorba despre oameni, arhitectură, magazine, pomii cu fructe de pe stradă, imaginea generală a oraşului, biserici, magazine, taverne, cafenele, peisaj, faleză, port, străduţe pe care eşti singur, bulevarde pe care abia poţi trece, intersecţii, afişe, plăcuţe cu înscrisuri, monumente, muzee, pavajul trotuarelor şi asfaltul carosabilului, stâlpi de lumină, meniurile restaurantelor, mirosuri de mâncare şi de cafea, felul în care cad razele de soare printre clădiri, balcoane, umbrele, copertine, fragmente de conversaţii auzite pe stradă, în multe limbi, chioşcuri de ziare. E vorba despre TOT. Şi, mai ales, este vorba despre atmosferă, care nu poate fi nici descrisă, nici povestită, trebuie să fii acolo ca s-o simţi.

Sau să n-o simţi, desigur. Cum ţi-e felul…

salonic6

Când ne-am programat, aşadar, al doilea sejur în Halkiddiki – de data asta în Gerakini, între braţele Sithonia şi Kassandra –, deşi aproape juraserăm că ne întoarcem în Thassos-ul care ne vrăjise în anul precedent, proximitatea deja aproape mistică a magicului Thessaloniki a fost cu siguranţă un argument.

Eram şi mai aproape, acum, la doar 70 de kilometri. În plus, de data asta ne documentaserăm pe îndelete, aflând de pildă că acolo se află… casa în care s-a născut Mustafa Kemal Ataturk, părintele Turciei moderne, ceea ce mi se pare o simpatică ironie la adresa ambelor state, având în vedere tensiunile dintre ele, în special legate de Cipru.

Mai mult, am cumpărat şi o hartă a oraşului. În fine, copiii crescând, n-a fost nicio problemă să colindăm cinci ore jumătate la rând! Am intrat în oraş la 11.45 şi aveam să ieşim la 17.15.

Am reuşit să parcăm foarte aproape de centru şi de câteva dintre monumentele pe care le trecuserăm pe lista „de văzut”. Am lăsat maşina pe strada Dimitrie Koufitsa, colţ cu Leon Iasonidu, după care am luat-o pe Filipou, până la Rotondă – Mausoleul lui Galerius. O construcţie cu atât mai impresionantă cu cât acum e complet goală, doar zidurile şi cupola.

De-acolo am coborât spre Arcul de Triumf al aceluiaşi Galerius, care se încadrează formidabil în peisajul urban. De altfel, în general este fascinantă, în Thessaloniki, simbioza dintre clădirile vechi şi cele noi!

salonic 7

După ce am intrat, imediat lângă Arc, în Biserica Panagia Dexia, am coborât spre faleză, unde am refăcut pozele din urmă cu trei ani, cu Turnul Alb, şi plimbarea pe ţărm. Terasele erau la fel de pline, şi tot cu tineri eleni. Dar despre „falimentul” Greciei am scris deja.

Am ajuns la Bulevardul Aristotel, urcându-l pe dreapta lui. Nu se schimbase nimic, fiecare magazin era la locul unde-l ştiam. Diferenţa consta în faptul că peste tot era mult mai aglomerat, deşi era o zi de joi!

Am început apoi să căutăm alte locuri aflate pe lista noastră. Am văzut ce-a mai rămas din Palatul omniprezentului Galerius. Biserica Sf. Sofia era închisă, în schimb piaţa largă din faţa ei, populată cu porumbei, arată minunat, inclusiv un bloc cu aspect de castel medieval!

Am intrat în bisericile Sf. Constantin şi Elena, Fecioara Maria, Sf. Theodora, după care am ajuns la un impresionant Centru Ecumenic, de a cărui existenţă nu ştiam. În curtea interioară a unei clădiri pe cinci niveluri, cred, dotată inclusiv cu sală de conferinţe – o bisericuţă şi o cişmea cu apă sfinţită.

Grecii, cum poate ştiţi, sunt mult mai dedicaţi credinţei în Dumnezeu decât românii. Un detaliu: lumânările se cumpără – inclusiv dintr-o firidă pe stradă! – cu autoservire: dai drumul la bani într-o pâlnie şi iei câte ai plătit. Nu te verifică nimeni. N-aş risca pe la noi…

În final, am ajuns la cea mai mare biserică din Grecia, Sf. Dimitrie, impresionant de lungă şi mai ales de înaltă, cu intrări pe trei laturi.

Dar ştiţi ce? N-am ajuns la casa lui Ataturk, n-am ajuns în partea mai înaltă a oraşului, n-am văzut universitatea şi mai ales n-am ajuns într-o piaţă de legume şi fructe, despre care am aflat ulterior că arată genial!

N-avem ce face, trebuie să mai mergem măcar o dată!



Citiţi şi

Frica

Azi, nu mai avem fii sau fiice, avem doar prinți și prințese

Îmi dau demisia!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,898 views

Your tuppence

  1. Ilias Kalokerinos / 8 September 2014 9:41

    Un oras multinational si asta ii da frumusetia . Data viitoare sa pornesti cu rasaritul soarelui de la Seih Sou mai sus de cetate si sa privesti cum soarele iese din mare si lumineaza orasul ,asa m-am indragostit eu de Thesaloniki .

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro