„Ți-a venit taxiul, nu vreau să te mai văd.”

6 January 2018

Simțeam cum se dezintegrau părți din inimă, de parcă un vultur îmi smulgea sadic din ea, bucată cu bucată. Am pus mâna pe piept… ciudat, bătea… deci era acolo.

Taximetristul vorbea încontinuu, era târziu în noapte, Bucureștiul părea pustiu… sau cel puțin aşa mi se părea printre lacrimi. Mă aşteptam să-mi treacă prin minte milioane de întrebări, să mă răzvrătesc împotriva vieții, împotriva ta, a nopții, a oraşului ăstuia, care mă va urmări mereu de acum încolo, dar nu mai simțeam nimic… Eram împietrită, blocată în propriile ruine, rămășițe ale zidurile mele frumoase și puternice, pe care de ani de zile le-am privit cu admirație și încrederea că nu vor cădea niciodată… Nu-mi răsunau în minte decât cuvintele tale, stând în fata blocului, holbându-mă la interfon, cu tine la celălalt capăt al telefonului. „Ți-a venit taxiul, nu vreau să te mai văd.”

Am întâlnit suferința de multe ori în viață, dar n-am știut că durerea te poate transforma într-un animal hăituit… groaznic sentiment, atât rămăsese din mine ni seara aceea, dorința furibundă de a mă ascunde în orice colț posibil din casă, să mă chircesc şi să plâng… tu să mă ierți că ți-am stropit casa cu lacrimile mele, te-aş ajuta să cureți, ştii tu… ca în seara în care ai vărsat pe jos tot uleiul încins din tigaie… mi-aş fi dorit atunci să aud același cuvinte pe care ți le-am spus eu „nu te supăra… lasă, nu e nimic, o să fie bine”.

femeie iarna

Cât m-am urât că nu m-am putut opri din plâns, cine naiba mă pusese să beau și două pahare de vin… fatală greşeală. Eu, cea mai puternică, cea care dă sfaturi, care are răspunsuri pentru toți, eram ca o bucată de plastilină în mâna ta.. şi ai fi putut face atâtea lucruri atunci, dar ai ales să mă laşi să împietresc.

Ştiam că venisem pentru ultima oară la tine… Să ştii că am vrut să fiu puternică, să accept cu demnitate cuvintele tale… am vrut, dar nu am putut să fac mai mult decât să fug printr-o casă străină pe care deja o iubeam, căutând să mă ascund, dorindu-mi să nu fie adevărat ce aud… ce văd… Fugeam şi, în nebunia mea dureroasă, încercam să nu văd ușa… uşa pe care în seara aceea trebuia să ies… pentru totdeauna.

Ştii, n-am crezut că voi mai putea iubi atât de mult… şi acum mă întreb ce magie ai făcut, într-un timp atât de scurt (culmea,uite că şi tu te pricepi la aşa ceva, nu doar eu. 🙂 Îți aminteşti cum stăteam sprijinită de uşă, cu lacrimi în ochi, cu paharul ăla blestemat de vin în mână și zâmbeam? Voiam doar să nu uit imaginea ta, în casa ta, unde brusc devenisem fosta ta iubire. Știam că trebuie să plec, aerul devenise, brusc, irespirabil… ne-am strâns în brațe, puternic, duios de dureros… plângeam amândoi şi am ieşit pe uşă. Definitiv. Şi aşa am murit. Într-o seară de luni. Sfârşit.

Un anonim

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Trebuia să aleagă

În toți acești ani, ea iubise pentru amândoi

A murit regizorul Lucian Pintilie

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
4,308 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro