Țigăncile noastre. Ale lui Eliade și ale lui Băsescu

catchy

31 August 2012

Ce știm noi despre țigănci? Păi, e simplu: fac vrăji, poartă fuste, sunt focoase, împuțite, șirete, dansează bine, sunt necioplite, fac mulți copii, sunt opulente, insistente, atente. Dar oare câte femei rrome cunoaștem? Sunt ele reprezentative pentru întreaga populație de femei rrome din România? Puțin probabil. 

Și asta pentru că, dacă ne uităm la cifre, e destul de relevant. În România, mai bine de două treimi dintre rromi nu își recunosc identitatea etnică. Prin urmare, deși bănuim (sau nu) că tanti Luminița de la ghișeul de bilete RATB este de etnie rromă, nu vorbim despre asta. Ea nu e ca majoritatea țigăncilor. Se spală, muncește, nu zgârie retina. Deci, nu e țigancă. Greșit.

Un studiu realizat de Agenția Împreună arată că majoritatea femeilor rome ocupa poziții în domenii precum salubritate, serviciile medicale, confecții, învățămant, muzica sau teatru. Sunt femeile invizibile pe lângă care trecem fără să le observam. Și așa ar trebui să fie. Numai că mintea noastră percepe doar ce e în afara normalului nostru, ce e altfel, opulent. Și asta e ce reținem.

Vă propun un exercițiu. Să încercăm să vedem dincolo de fustele crețe, mijindu-ne ochii pentru a vedea femeile rome invizibile. Vă prezint două dintre ele. Veți putea citi poveștile lor de viață, fără perdea.

Georgiana Gogor, avocat stagiar

Habar n-aveam cum arată Georgiana în timp ce o așteptam în stradă; vorbiserăm la telefon de câteva ori și știam că are o voce prietenoasă. Mi-era greu să suprapun tiparul de tânără yuppie, pe care-l subînțeleg când aud de meseria de avocat, peste tiparul de tânară rromă, care oricum începuse să însemne din ce în ce mai puțin. În ciuda părerii cvasigenerale că poți recunoaște un rrom dacă-l vezi pe stradă, probabil că nu multă lume ar fi recunoscut în tânăra elegantă, îmbrăcată într-un taior bleumarin, cu pantofi discreți cu toc și geantă asortată, care s-a apropiat de mine după câteva minute, o tânară de etnie romă. Georgiana m-a abordat cu un ton sigur, dar cald, anticipând parcă senzația că ne cunoaștem de mult, pe care urma s-o avem după scurt timp amândouă.

Din afară probabil că păream două prietene care nu s-au mai văzut de ceva vreme și care ies la un suc după serviciu, cum mergeam vorbind animat, fără oprire și râzând spre aceeași casă cu gradină a părinților lui Géraldine.

Tot fără oprire am vorbit și când ne-am așezat la masa din curte, ca și cum am fi fost la o terasă mai retrasă. Cine ne-ar fi zărit de la distanță pe toate trei – Georgiana, Géraldine și eu –, discutând pasionat în fața câte unei cești de cafea cu lapte, ne-ar fi putut compara cu imaginile stereotipe din revistele pentru femei. Atâta doar că noi nu vorbeam despre subiectele despre care aceste reviste presupun că vorbesc femeile tinere, cum ar fi incidentele de la serviciu sau din amor sau despre trendurile vestimentare din sezonul toamnă-iarnă, ci despre copilăria unei fete de etnie rromă, provenită dintr-o familie cu cinci copii din orașul Budești.

„Sunt mândră de familia mea, pentru că datorită lor sunt aici, au facut sacrificii enorme. Nu am ajuns aici doar că am vrut eu și am avut eu ambiție, am ajuns aici datorită lor”, spune Georgiana în câteva rânduri.

Familia

O familie simplă de rudari, doi părinți cu câte opt clase și fără loc de muncă, deținători ai unui mic atelier de mobilă, ca mai toata lumea din zonă, părinți a cinci copii, din care Georgiana e deocamdată singura care a urmat o facultate; cei doi frați mai mici se pregatesc și ei să dea mai departe. Tatal Georgianei e cel care își dorea s-o vadă avocată – ea se visa farmacistă, dar s-a lasat împinsă de ambiția părinților și de dorința proprie de a avea o altă meserie decât aceea grea a parinților ei, chiar dacă la-nceput, din lipsă de modele, nu știa cât de departe poate să viseze și în ce direcție ar fi putut să meargă aspirațiile ei:

„Tot timpul am fost conștientă de greul pe care îl duceau ai mei. Și când spun „greul” nu mă refer la faptul că am fi avut o viață grea, ci la munca grea pe care o depun. Pe mine asta m-a motivat, îi respect pe ai mei că muncesc atât de mult, dar eu mi-am propus de mică să nu fac munca asta. Nu e o muncă de femeie să faci mobilă. Așa că de mică am vrut să învăț mai mult, nu știu dacă chiar voiam să ajung la facultate, că nici nu eram eu informata pe vremea aceea, nici nu aveam pe nimeni în familie să întreb cum ajung eu avocat sau cum ajung profesor. În Budești să faci o facultate e un lucru enorm de mare.”

Pentru cei care trăiesc în marile orașe, citesc cărți și merg la filme și la evenimente culturale e greu de imaginat o viață din care lipsesc modelele de succes, chiar dacă mulți dintre noi ne-am uitat între timp modelele din adolescență. Iar pentru cei care au trăit într-o lume îngustă, de orășel sărăcit, și n-au avut de unde să-și ia modele, e greu de imaginat o altfel de viață decât cea pe care-o văd în jurul lor. Dar, cu multe eforturi – și nu doar de imaginație -, unii dintre ei reușesc să viseze la ce vor să fie când vor fi mari. Până acum câțiva ani, Georgiana și-a urmat țelul de a învăța carte și de a depăși nivelul de trai al familiei din sentimentul datoriei față de părinți. O datorie atât de puternică încat, deși simțea uneori că se împotmolește sau că drumul e greu, a ținut mereu cu dinții ca să nu renunțe:

„Primele dăți când am intrat într-o sală de tribunal mi se părea totul greu, nu înțelegeam termenii, e total diferit de facultate. Mă simțeam atât de mică, toți oamenii erau îmbrăcați elegant, toată lumea la costum, toată lumea cu vorbe mari, eu nu prea înțelegeam. Dar îmi notam toate cuvintele pe care nu le înțelegeam și le căutam acasă în dicționar sau îmi întrebam colegii. Nu voiam să par chiar atât de… tolomacă. Am avut eu ambiția asta, să n-o întreb nimic pe fata vecinilor mei, la care fac practică, dacă tot m-a luat în practică fără bani, vreau să demonstrez că pot, vreau să nu-i pară niciodată rău ca m-a luat lângă ea și că m-a ajutat.”

În avocatură nu e usor să-ti găsești un birou unde să-ți faci stagiatura, iar banii care se cer de obicei pentru a fi admis Georgiana nu avea de unde să-i aducă. Dar a avut șansa ca fiica unui vecin să aiba un cabinet de avocatură în București, unde Georgiana și-a făcut practica, făcând zilnic naveta de la Budești și ajutându-și părinții, de câte ori putea, cu munca la atelierul de mobilă, chiar dacă ei au menajat-o întotdeauna și-au pus învățatul pe primul loc. „Totul e să vrei și să simți mândria pe care părinții tăi o au față de tine. Când auzi că un parinte de-al tău se mândrește și toată lumea știe ce fată are tata, nu știi când le faci pe toate. Atunci când ai ambiție și când vrei totul e posibil, totul.”

„Tot timpul trebuie să fii conștient de posibilitățile care ți se dau, de încrederea și de sacrificiile care s-au făcut ca tu să fii unde ești. Păi nu-ți vine să iei nicio prăjitură în plus, crede-mă că nu intră când știi ca ți s-a dat ultimul ban din casă să pleci la școală. Și nu ai cum să pierzi timpul și banii când ești la facultate, dacă știi, ca mine, că tata umbla cu pantofii rupți ca să mă țină la școală. Mă rog la Dumnezeu ca toți copiii să aibă părinți ca ai mei, pentru că datorită lor sunt aici; sper să-mi dea și mie Dumnezeu răbdarea și ambiția să-mi educ copiii nici mai mult nici mai puțin decât m-au educat ei pe mine.”

Diana Rusu, studentă și activistă rromă

„Provin dintr-o familie de rromi ursari. Bunicii din partea tatăului s-au ocupat de când se știu cu negoțul și bunicii din partea mamei au fost lăutari. Rromii ursari din regiunea Moldovei au un nivel de incluziune socială mai mare decat alte neamuri de rromi, așadar părinții mei și implicit eu ne-am născut în oraș, deci nu putem vorbi de o comunitate compactă de rromi.

La începutul relației lor părinții mei se ocupau cu negustoria, mai apoi au absolvit amândoi facultatea. Tatăl meu în prezent este agent de poliție iar mama este profesoară.

Școala a constituit mereu o prioritate iar părinții mei au avut grijă ca eu să nu uit asta. Am încercat întotdeauna să mă autodepășesc, asta e în continuare filosofia după care mă ghidez în viață. Din punctul ăsta de vedere pot spune că am avut un tratament diferit în școala primară, dar un tratament preferențial, asta probabil datorită faptului că doamna învățătoare nu m-a asociat cu etnia din care provin, eu nefiind bruneta și având rezultate foarte bune la învățătură, nu mă încadram în indeologia clișeistică specifică populației majoritare. Consider că m-am aflat într-o stare latentă până în liceu, abia atunci am conștientizat faptul că deși nu am fost discriminată în sensul că nu am fost atacată la persoană, discuțiile și comentariile malițioase ale colegilor și chiar ale unor dascăli despre rromi mă deranjau foarte mult. Fiind un liceu de elită din oraș, probabil nu s-ar fi gândit ca un etnic rrom ar fi fos destul de vrednic să poata fi admis acolo.

Cum spuneam și mai sus, am avut întotdeauna sentimentul apartenenței însă doar atunci când am ajuns la liceu am început să intervin în discuțiile celor din jur. Nu e un lucru ușor pentru că ceilalți au tendința de a specula orice, așa că mi-am dat seama că este necesar să învăț să-mi argumentez ideile pentru că pentru ceilalți nu eram decât o excepție de la regulă, ei nu mă puteau asocia cu cei pe care ei îi considerau o rasă inferioară. Acum consider că am o misiune – nu port o plancardă cu mine “sunt de etnie rromă”, însă pur și simplu nu pot rămâne indiferentă la comentariile răutacioase sau la ideile preconcepute pe care, în contextul actual, le aud aproape zilnic.”

Interviu

Ai avut vreodată parte de tratement negativ pentru că ești femeie? Pentru că ești de etnie romă?

„Polaritatea sexelor va rămâne întotdeauna un subiect controversat. Consider că societatea românească este una de tip patriarhal așa că o dozaă de misonignism va exista mereu iar asta cu siguranță se răsfrânge asupra psihicului femeilor. În cadrul instituțiilor nu mi s-a întâmplat până acuma să resimt o anumită presiune doar pentru că sunt femeie, iar eu nefiind brunetă, ca femeie de etnie rroma cu atât mai puțin. Femeile de etnie rromă care sunt închise la ten însa, indiferent de pregătirea pe care o au, vor avea probleme în ceea ce privește inserția pe piața muncii datorită prejudecăților majoritarilor.”

Cum a fost experiența educației? 

„Încă sunt studentă așa că parcursul profesional nu est e încă unul foarte bine delimitat chiar dacă am avut ocazia să-mi exprim calitatea de angajat. Am ales Sociologia bazându-mă pe abilitațile pe care le dețin și pentru doresc să lucrez în cercetare pe de-o parte iar de cealaltă parte doresc să-mi pot aplica cunoștințele, dobândite atât în facultate cât și cele din urma activității mele ca voluntar, în domeniul proiectelor europene ce au ca target combaterea excluziunii sociale a grupurilor dezvantajate.”

Ce visai să te faci când erai mică? 

„Ca orice copil am avut periodic tranziții vocaționale, de la avocat am trecut la judecator apoi la medic și tot așa. Un lucru e cert: nu aveam cum la 5 ani să-mi fi dorit să devin sociolog.”

În ce fel de colectiv lucrezi, cum sunt colegii tăi / ai întâmpinat ostilități în rândul colegilor ? Aici sau în alte locuri de muncă?

„În mediul de lucru nu se pune problema discriminării pentru că până am lucrat în programe pentru romi. Încă de la vârsta de 16 ani am reușit să îmbin cu succes activitatea mea academică și munca de voluntariat pe care o prestez în cadrul unor asociații și organizații non guvernamentale din Iași, ce au ca focus incluziunea socială a rromilor. Calitatea de angajat mi-am manifestat-o în cadrul mai multor proiecte cu finanțare europeană cel mai de suflet fiind un proiect ambițios ce se pliază pe conceptul economiei sociale și vizează revalorizarea meșteșugurilor tradiționale rrome. În prezent lucrez împreună cu o echipă de etnologi danezi la o cercetare despre funeraliile rrome tradiționale ce se dovedește a fi extrem de interesantă.

Relația mea cu ceilalti colegi este una foarte bună încă de la început și chiar și după ce le-am spus că sunt de etnie roma. Asta s-a întâmplat imediat după ce în urma unui vot democratic m-au numit șefă de grupă și apoi de an. Din luna februarie 2012 îi reprezint pe studenții din cadrul facultății mele atât în Consiliul Facultății cât și în Senatul Univesității, ceea ce cred că demonstrează că mi-au oferit cu toții un vot de încredere.

Care crezi că este cel mai mare atu / defect al tău?

„Cu siguranță cel mai mare defect este punctualitatea sau mai bine zis lipsa punctualității. Fac totuși precizarea că asta se întâmplă doar în viața de zi cu zi și nu când vine vorba de evenimente profesionale sau întâlniri de lucru. Ca și virtute, cred că aceea de a fi obiectivă.”

Dacă ar fi posibil să vorbești cu toate femeile rrome odată – ce le-ai spune din experiența ta?

„Sfatul pe care l-aș da femeilor de etnie rromă ar fi să reușească să treacă peste prejudecățile populației majoritare, să încerce să se autodepășească. Primul pas ar fi să încerce să acceadă la o educație de calitate chiar dacă asta înseamnă multiple sacrificii.”

Acest articol face parte din campania “Privește-mă așa cum sunt!”, derulată de Agenția de Dezvoltare Comunitară „Împreună”.



Citiţi şi

Am o mare nelămurire

Povestea Anei

Când școala îți dărâmă regulile sănătoase

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
882 views

Your tuppence

  1. Liana Oprea
    Liana / 1 September 2012 10:29

    foarte bun subiectul! mă vizitase un bun prieten din Barcelona și ne plimbam prin bucuresti. eram in autobuz cand a urcat o fata imbracata in port traditional, cu fuste si salbe la gât si mărgele în basma. după ce ea a coborat, albert (care e si el umblat prin lume) m-a intrebat mirat de ce se uita oamenii din autobuz asa urat la ea. i-am spus pe scurt care e atitudinea, iar el mi-a raspuns: „nouă ne-ar placea sa mai vedem in spania, pe strazi, oameni imbracati autentic…” nu pot sa nu-i dau dreptate. găsesc dezgustătoare bășcălia stereotipă și cred că știm prea puțin despre cultura și oboceiurile nomade, și vrem să distrugem ceea ce nu cunoaștem fiindcă ne provoacă teamă

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro