Totul începuse ca o joacă de copii

Ovidiu Ivancu

24 October 2015

ovidiu ivancuTotul începuse ca o joacă de copii. Copil se simțise, de altfel, și ea, numai că atunci n-o știa. S-ar fi supărat dacă cineva i-ar fi spus-o. Nici când aflase vestea că e însărcinată nu știuse cu exactitate ce se întâmplă. I se părea doar că, în curând, va avea o jucărie nouă, una vie, care i-ar fi amintit de lungul șir al femeilor din familia ei, râzând în jurul pomului de Crăciun, înconjurate de omuleți de toate vârstele. Până când venise acasă de la maternitate, de fiecare dată când se gândea la copii, singurele imagini care-i veneau în minte erau acelea ale unor pui de oameni veseli, gălăgioși, care se împiedicau în covoare și spuneau lucruri amuzante, din naivitate și inocență. Abia apoi, pe drumul către casă, îi trecuse pentru prima dată prin minte o idee pe care, de altfel, o alungase destul de repede. Îi crea o stare de neliniște, de spaimă, de disconfort, de singurătate. Se gândise că tot ceea ce văzuse ea la copiii altora era legat de momentul în care aceștia, îmbrăcați și hrăniți, ieșeau din casă. Nu știa nimic despre ceea ce se petrecea cu ei când rămâneau singuri, în familiile lor. Despre copiii bolnavi știa doar că erau bolnavi; o sunau părinții să-i spună că nu mai pot ajunge la petrecere din pricina cine știe cărei febre, cine știe cărei dureri de dinți. Dar ele, febra și durerea de dinți, rămăseseră întotdeauna pentru ea realități teoretice. Auzea că sunt bolnavi pentru ca, peste o vreme, să-i vadă din nou sănătoși și la fel de zgomotoși ca mai înainte. Nu-și pierdea timpul imaginând ce se întâmplase între momentul îmbolnăvirii și cel al însănătoșirii lor. Deși alungase ideea aceea, în lunile care aveau să urmeze, se va gândi din ce în ce mai mult la toate astea.

mama obosita

În primul rând, constatase, nu fără surprindere, că trebuie să facă față unui clișeu care circulă cu forța devastatoare a oricărui tabu: mamele trebuie să fie fericite că sunt mame. Și nu așa, din când în când, ci fericite tot timpul, într-o stare de beatitudine cvasireligioasă când vine vorba de copiii lor. Ele nu se pot sătura de copiii lor niciodată, nu pot admite public că și-ar dori să vină cineva și să-i ia măcar pentru câteva zile, nu pot recunoaște că sunt irascibile, cu nervii la pământ, abia suportând scâncetele și trezitul în miez de noapte. Asta crezuse și ea până nu demult: a avea un copil e o stare constanta, intens-constantă de beatitudine.

Așteptarea colectivă era ca ea să trăiască într-o continuă stare de mulțumire, de extaz. Când își pierdea calmul, când se ridica agitată în mijlocul unei cine în familie și nu-și putea ascunde ușoara nervozitate la gândul că în fața ei se deschide larg perspectiva încă unei nopți nedormite, surprindea în privirile celor din jur, un ușor reproș. Erau atâtea lucruri despre care nu putea vorbi! De pildă, momentul când își schimbase copilul pentru prima dată. Mirosul acela, imaginea și culoarea fecalelor o făcuseră să nu mai poată mânca în ziua aceea. Momentul în care copilul vomitase pentru prima dată, senzația aceea de scurgere a vomei pe umăr și, de acolo, în jos (îl ținea în brațe) îi produsese un rău fizic. Sigur că îl iubea, sigur că suferea pentru el atunci când era bolnav… doar că erau și momente în care privitul și atinsul cărnii lui îi trezea o repulsie cu atât mai violentă, cu cât trebuia să și-o reprime. Nu făcea parte din ceea ce era acceptabil; despre lucrurile astea nu se vorbește sau se vorbește doar în șoaptă. Altfel, statutul de „mamă bună” riscă să fie iremediabil afectat!

Ceea ce-o umplea de revoltă era certitudinea că nu e singura. Senzații de genul acesta trăiseră femeile înaintea ei și vor trăi și după. Se revolta, deci, la gândul acestei formidabile ipocrizii; la gândul acestei involuntare conspirații a mamelor care nu vorbeau din teama ca nu cumva să fie nevoite să îndure povara cine știe cărei etichete. Și astfel, le suportau, rând pe rând, pe toate, fără să le treacă prin cap că a vorbi celor care încă nu ajunseseră acolo ar fi fost terapeutic. Poate că șocul de a te simți uneori dezgustat de carnea propriului copil ar fi fost mai mic dacă ar fi fost acceptat ca o normalitate, nu ca o anomalie. Poate că sentimentele acelea amestecate, de om care simte ceea ce crede că n-ar trebui să simtă ar fi fost mai ușor de suportat.

Copilul începuse să crească. Atunci când ea ridica, insesizabil, tonul pentru a-i atrage atenția, vedea în jurul ei aceleași priviri. Oameni blânzi și calzi care îi mângâiau copilul pe creștet atunci când era certat și care, după ce se termina cina, se retrăgeau în confortul propriilor lor locuințe, lăsând-o pe ea în urmă să răspundă la întrebări din ce în ce mai complicate: cum ar trebui să se impună? Care e granița dintre toleranță și exigență? Care ar trebui să fie pedepsele, în ce fel trebuie ele aplicate, așa încât să fie proporționale cu fapta copilului?

În virtutea acelorași clișee despre maternitate, tatăl era marele absent și, tocmai de aceea, juca cu grație rolul omului blând și bun, înțelegător și calm. Nici cu el nu vorbise nimeni. Nu știa că tot ce-și imagina el despre firescul situației nu sunt decât discursuri sforăitoare care se tot rostesc despre ce înseamnă să fii mamă, despre ce înseamnă să ai un copil. Prezența obosește mai mult decât absența. În același timp, însă, o prezență constantă e într-o mult mai mare măsură dovada afecțiunii, decât o absență întreruptă, din când în când, de apariții calme și zâmbitoare. Pe termen scurt, însă, ea se simțea copleșită. Mai bine spus, se simțea o victimă… Se trezise cu un copil, adică se trezise într-o situație practică despre care nimeni nu se obosise să vorbească decât teoretic. Sigur că timpul șterge tușele îngroșate, estompează din suferințe, împacă omul cu sine, indiferent de situația în care el s-ar putea afla. Acum, tot ceea ce putea spera era să nu se înscrie în lungul șir al femeilor care, după ce și-au crescut copiii, învață să tacă, să se complacă în clișeu, să accepte surâzător tabuurile, fericite că ele sunt deja de cealaltă parte a baricadei….

Pe Ovidiu îl găsiți și aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! :)  Trimite-ne textul pe office@catchy.ro. 

Citiţi şi

Tu n-ai avut trecut, te-ai născut în timp ce tastai?

„Vă rog să vă dezbrăcați. De tot!”

Hai, sictir!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,485 views

Your tuppence

  1. Sofia / 30 October 2015 9:14

    Destul de corect suprinsa “drama” femeii din spatele ipocriziei cvasi-prezente cu mega fericirea de a avea copii. Ma uimeste acuratetea redarii amalgamului de simtiri, mai ales ca vine din partea unui barbat. Cu o singura observatie: nu stiu cum ti-a povestit femeia care ti-a impartasit gandurile astea sau ce ai inteles tu, dar mama, biologic si daca nu este foarte afectata psihic de socul transformarii in mama, nu simte repulsie de fecalele, urina, voma copilului ei. E un mecanism natural prin care mama nu-si abandoneaza si respinge puiul cu toate ca in mod normal ar fugi de aceste “produse” de excretie. E mai evident la animale pentru ca noi avem tendinta sa ne ingropam instinctele sub o tona de expicatii logice.

    Thumb up 5 Thumb down 0
    Reply
  2. Laura / 28 October 2015 13:00

    Felicitari, Ovidiu!

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro