Tovarășului profesor, fără dragoste

Miriam Eugenia Soare

7 February 2016

miriam soare Avea maică-mea o fixație: trebuia, musai, să cântăm la un instrument. Ne voia artiști pe mine și pe frații mei mai mari, dar, că aici era buba, exista un dar. Trebuia să fim buni și la chimie, matematică și alte alea. N-avea mama ideea că nu le poți face pe toate. Că numai Ceaușescu poate. Copiii ei trebuiau să poată. Și uite așa, eu mergeam la două școli în paralel, așa cum învățaseră și sora, și fratele meu mai mare. Mergeam dimineața la școala generală și după-amiaza la școala de muzică, așa se numea. Era greu. Foarte greu. Niciodată nu aveam vreme de joacă. Mama ne monitoriza non-stop. Muncea la prese în schimbul de noapte, ca ziua să fie cu noi acasă, ca să nu bagabonțim. Nu apucam să-mi termin lecțiile la cultură generală, că mă punea mama să studiez la flaut.

De multe ori, studiam uitându-mă pe fereastră cum copiii de la bloc se jucau și mă rodea o oftică… eram în clasa a șasea și-l aveam diriginte pe profesorul de sport, tovarășul Florea. Era mic, slab și vânos. Avea o față de om rău. Ochii mici, maxilarele pătrate și buzele subțiri. Era tipicul băiat de la țară, primul din neamul lui care a ajuns la București. Tăios, rece și iute la mânie. Toată școala îi știam de frică. Când își făcea apariția, se făcea liniște. Îi plăcea asta. Confunda frica cu respectul și-i plăcea să simtă că ni le inspiră pe amândouă, credea el.

scolarita

Într-o zi, vin la școală ca o floare și când intru la toalete, ce-mi văd ochii!? În sfârșit, din hârtia igienică pe care ne obliga să o aducem lunar, printre alte tâmpenii pe care ni le cereau, au ajuns și în toaleta elevilor niscaiva suluri. Bafta mea! Tocmai ce-mi uitasem acasă bentița pentru păr, albă și obligatorie. Dacă mă vedea profesoara la prima oră fără bentiță, m-ar fi trimis acasă. Iau o bucată de hârtie igienică, o împăturesc frumos pe toată lungimea și mi-o leg pe cap. Nu termin bine operațiunea, că în toaletă intră femeia de serviciu și, când mă vede, i se pare că am făcut o adevărată blasfemie. Mă face nerușinată, se burzuluiește la mine și dă fuga la tovarăşul diriginte. Apare ăla pe culoar, înfoiat ca un curcan și cu o privire de spuneai că m-a prins la furat, cu mâna în buzunarul lui și, nici una, nici două, îmi arde o palmă grea, direct peste ureche. Înghit în sec și-mi țin respirația de durere. Mă ceartă, mă obrăznicește și îmi cere ca a doua zi să vină unul din părinții mei la școală. Frate, era grav. Mă gândeam că mă iau și ai mei la teorii și explicații, că bătutul nu intra în discuție. Mama m-a bătut cu palma peste picioare, dar atunci când am mințit. Aşa că mai bine le spun eu acasă adevărul decât să-l ascund și să-l afle altfel. Ajunsă acasă, îi spun mamei ce-am făcut. Mama mă dojenește. Atât. Și mă trimite în camera mea, să studiez la flaut. Numai că atunci când încercam să suflu, mă durea urechea. Îi spun necazul. Mama mă înțelege, îmi pune în ureche niște ulei de gatit cald și nu spune nimic.

A doua zi, vine mama la școală, direct la mine în clasă. Tovarășul diriginte tocmai ce ne ținea pe toți drepți în picioare și ne mai certa un pic. Când o vede pe mama, ia o față și mai serioasă, dar nu apucă să deschidă gura, că mama, care-i mai înaltă ca el și bine clădită, îl ia de reverul sacoului și-l împige ușor cu spatele spre tablă. Clar, tovarăşul Florea nu înțelege intenția mamei și, surprins, se lipește cu spatele de tablă. Timp în care mama îi vorbește tare și apăsat:

– Cine-ți dă, mă, ție voie să dai în fata mea? Dacă îți dau una acuma, o fi bine? Măi, nenorocitule, mi-ai lovit fata peste ureche și acum nu mai poate studia la flaut. Da’ de unde să știi tu ce e ăla flaut? Că tu ai făcut facultatea de țurcă. Dacă vreodată mai vine copilul meu acasă și-mi mai spune că ai dat în ea, te calc în picioare aici, în clasă! Ai înțeles?

Și așa cum a venit, așa a și plecat mama. Liniștită, de spuneai c-a fost la coafor. De atunci, nici măcar nu mi-a mai vorbit tovarăşul diriginte, mă ocolea cu privirea. Sigur, fostul meu diriginte nu mai e în viață și, din păcate, nu mai are cum să citească aceste rânduri. Dar să știi, tovarăşe diriginte, tovarăşe Florea, n-ai fost un dascăl. Elevii tăi nu ți-au purtat o amintire frumoasă. Degeaba ai venit de la țară la București, degeaba ai avut o diplomă. Viața ta profesională a fost o ratare.

NB: Titlul mi-a fost inspirat de un film tare frumos – „Domnului profesor, cu dragoste”.

Pe Miriam o găsiţi întreagă aici

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Noi știm când trebuie să vă furăm din grădină

Prostuțule!

O profesoară atât de micăăăăăăă!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,889 views

Your tuppence

  1. Dana / 8 February 2016 13:59

    Uneori asta era singura solutie, sa iti stie parintii de frica.

    Anii ’80, scoala de cartier, profesor de biologie cu nume predestinat – Secreteanu. Glume clare sexuale, bataie de joc la adresa elevilor…cu trei exceptii. Una dintre ele eram eu, ca o stiau pe mama de “nebuna” – avusese o cearta zdravana cu alt profesor. De atunci, nu-si permitea nimeni sa faca “glume” cu eleva ochelarista. Aia cu “aragaz cu 4 ochi” o auzeam de la colegi…

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro