Tradiție de Crăciun recuperată

Andi Valachi

25 December 2015

Andi ValachiDacă ar fi să mă iau după evaluările psihologice moderne, aș putea spune că nu m-am conectat cu tatăl meu. Cultura noastră le spune taților că nu e treaba lor pe lângă copii. Sau în bucătărie. Sau la ședințe cu părinții. Sau la parcul de joacă. Femeile noastre încearcă să spună altceva, dar cultura încă le acoperă vocea. Lucrurile se schimbă lent, dar se schimbă. În anii 70, când creșteam, bărbații se stresau doar rareori de nevoile copiilor. Îl înțeleg. Probabil că pentru el, profesorul universitar, eram o gâgâlice iritantă, inutilă, care nici măcar nu poate pricepe logaritmii sau alte lucruri simple de tot.

Mi-l amintesc mereu la masa din sufragerie, corectând rezultatele examenelor, scriind și scriind. Îmi amintesc că atunci când îndrăzneam să-i comunic ceva, își cobora ochelarii pe vârful nasului acvilin și, cu privire sticloasă, îmi răspundea de la mii de kilometri, unde se afla mintea lui în acele momente: „Nu cunosc problema!”. Îmi amintesc pentru că mă mirau cuvintele lui – nu era nicio problemă cu avionul de plastic pe care-l fac să zboare pe covor și să i se aprindă luminile. Ce anume nu cunoaște?! Poate că el nu înțelegea „problema”, dar am observat repede că îi răspundea la fel și mamei mele la non-probleme. Am priceput că e modul lui de a ne ține la distanță pe noi, plebea care nu poate accede la frumusețea matematicii, automatelor, electronicii digitale.

L-am urât vreme lungă. Nu pentru că mi-ar fi făcut ceva. Când mă lovea, știam c-o face nu pentru că și-o dorește. Rareori avea ceva cu mine și știu că, lăsat în legea lui, nu m-ar fi bătut la cap cu absolut nimic, nici cu spălatul pe urechi, nici cu dormitul la prânz. Mă lovea doar ca să scape de gura maică-mii. Lua mânia pe care o aduna de la cicăleala ei și mi-o vărsa în cap până când ea, speriată, îi șoptea „nu în cap, nu-i mai da în cap”. L-am urât și l-am disprețuit, multă vreme, pentru că mă lăsa pradă mâniilor mamei mele, unele justificate, altele mai puțin. El avea Facultatea, avea laboratorul, chermeze și alte locuri unde putea evada. Eu n-aveam niciun adăpost – după școală trebuia să urmez singura cale dreaptă, calea ei, sau să sufăr consecințele. Încă și mai mult, l-am urât pentru lașitatea de a nu-mi lua niciodată apărarea, nici când știa că am dreptate. Știu că nu era ușor. Era sinucidere să faci așa ceva. A manifesta orice dezaprobare, oricât de frumos și delicat explicată echivala, în ochii mamei mele, cu o trădare mișelească. Pentru ea lucrurile au fost întotdeauna clare – „cine nu este cu mine este împotriva mea”. Dar eram singurul lui fiu și-ar fi putut, îmi ziceam eu, măcar din când în când, să-și adune curajul pentru a mă apăra, chiar cu scopul liniștii personale.

N-a avut curajul de a o face. Acum am acceptat faptul că nu este un om rău doar pentru că n-a găsit acel curaj. Nu toți ne naștem eroi. Vreme lungă n-am înțeles asta. Încerca să-mi transmită ce funcționa pentru el. „De ce nu o ignori? De ce te pui în gură cu ea? Când țipă la mine, eu mă gândesc la cursul de mâine, la cum să rezolv problema micro-curenților dintr-o schemă”. Vreme lungă m-am blestemat și m-am simțit inadecvat pentru că nu reușeam, asemenea lui, să mă detașez de mâniile mamei mele. Abia după 30 de ani, după ce am auzit de Asperger, de autism, după ce viața m-a silit să mă informez, am înțeles că nu e vina mea că nu puteam să mă detașez de realitate, cum o făcea el adesea. Chiar și după ce am înțeles cum stau lucrurile, aflând că unii oameni se pot scoate din priza realității imediate, l-am invidiat pentru capacitatea de a pluti deasupra noastră, a celor „normali”, chiar și în cele mai negre momente.

Toți avem o mâncare, un obicei, un lucru care înseamnă spiritul Crăciunului. De obicei, este un lucru pe care-l purtăm cu noi încă din copilărie. Pentru unii este decorarea bradului, căutarea cadourilor înainte de apariția Moșului, tăiatul porcului (serios, mai încetați cu asta!), destupatul vinului. Pentru tatăl meu julfa sau, cum mai este numită „Pelincile Domnului”, este Crăciunul. Mi-l amintesc că, aproape la fiecare Crăciun pomenea de julfa pe care o mânca în copilărie, la bunica mea. Când auzea această dorință-doleanță, mama mea se ofensa. În loc să-i explice că – așa cum cred – are o anxietate cu rețetele noi, cu coptul (cozonacii nu-i ieseau niciodată), mama mea îl invita să se ducă la maică-sa să-i facă julfă. O făcea chiar și la ani buni după ce bunica mea, mama tatălui meu, murise.

Cuvântul „julfă” nu-mi plăcea și îmi imaginam că e ceva unsuros, nu foarte bun. La o adică tatălui meu îi mai plăcea și osânza. Atât de mult, că odată a mâncat osânza pe care maică-mea o păstra pentru cornulețe. Mama mea punea pe masa de Crăciun destule bunătăți ca să nu pierd prea mult timp jelind, ca taică-meu, după julfă. Nu-ți poate lipsi ceea ce nu cunoști. Prima oară am mâncat julfă, la fosta mea soacră. „Turtă” îi spunea ea. Nu era, pentru mine, nimic excepțional dar mi-a plăcut.

julfă

sursă foto: viziteazaneamt.ro

Anul acesta, din senin, mi-am adus aminte de julfă. Poate pentru că voiam o rețetă specială care să sublinieze acest moment sărbătoresc, Crăciunul, sau poate pentru că mă gândeam la el, la tatăl meu, aflat la 7500 de kilometri distanță. Este bolnav. Doar o răceală istovitoare, cu tuse puternică dar, la cei 78-spre-79 de ani, bolile sunt mult mai serioase. Am căutat rețeta și mi s-a părut complet banală. Am rămas întrebându-mă de ce, atâția ani, maică-mea i-a refuzat o plăcere atât de simplă. Poate pentru că de Crăciun era istovită de standardele pe care și le impunea și el o lăsa singură să-și împlinească aceste standarde. Poate că era felul ei de a se răzbuna. Sau poate că, așa cum spuneam, îi era teamă de o rețetă nefamiliară.

Julfa e o treabă consumatoare de timp, dar nimic complicat. M-am apucat și am gătit-o cu semințe de cânepă, cum se face tradițional, înainte de stârpirea culturilor de cânepă din România. Mi-aș fi dorit ca tatăl meu să fie aici sau, poate, să fiu eu în România, cu ei, și să-i văd fața luminându-se la vederea mult doritei julfe. Singurul lucru care mi-a trecut prin minte să-l fac, ca să împart cu el bucuria pe care am simțit-o făcând această rețetă, a fost să-i trimit un SMS. Chiar și acesta a fost ca nuca în perete: la telefon, a doua zi, m-a întrebat dacă o fac intenționat, ca să-i provoc salivare fără finalizare. Era o glumă. N-am îndrăznit să-i spun motivul real: că am făcut-o pentru el, ca să-i fiu mai aproape. Și o voi face la fiecare Crăciun de acum încolo. Ca să-i fac o bucurie. Oriunde va fi.



Citiţi şi

Cum ne îmbolnăvim singuri

„Rămâi cu mă-ta!” Asta meriți!

Iubesc un bărbat însurat, bolnav de cancer

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,466 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro