Trecutele iubiri

Cosmin Neidoni

13 November 2017

NEIDONI okAstăzi este ziua când aleg să celebrez, fără fast, fără emfază, fără urmă de teatralitate, trecerea prin sufletul meu a tuturor femeilor care m-au iubit și cărora, la rândul meu, le-am purtat afecțiune. Astăzi este ziua când înțeleg că ceea ce definește, între altele, noblețea unui om este și felul în care își administrează ecoul iubirilor pierdute pe teritoriul propriului suflet. Am prieteni cu o delicatețe psihică fermecătoare care mi-au vorbit duios și elegant și despre acei oameni a căror iubire nu au împărtășit-o.

Cred că este o reușită să ne plasăm în orizontul propriului nostru destin fără urmă de resentiment față de oamenii care au trecut prin viața noastră, lăsând misterul și tăcerea sa se așeze în prelungirea neîmplinitelor noastre iubiri, așa cum de atâtea ori am observat că se așază împăcarea după orice nobilă iertare.

Candorile primelor întâlniri sub însemnul lui Eros ne traversează cu o formidabilă grație parcursul întregii vieți, iar la nivelul memoriei putem conserva prezența purtătoare de farmec și mister a femeilor care ne-au smuls din linearitatea anodină a clipelor, dând biografiei noastre aparențele unui destin frumos.

Peisajele inimii nu rămân veșnic acealeași, a fi mereu egal cu tine însuți este greu de împlinit, este utopic, nu ne scăldăm, vorba lui Heraclit, de două ori în același râu. Totul curge. Doar dorința de de fi iubiți și de a iubi rămâne neschimbată, iubirile, în schimb, au mai multe înfățișări.

Există întâlniri care ne modifică interior, altele rămân la nivelul epidermei, dar toate, fără excepție, se așază pe traiectoria devenirii noastre, dând seama de felul în care suntem. Dacă s-ar acorda un Oscar pentru iubire, contrar a ceea ce am crede, ar trebui nominalizați toți acei oameni care, fără să își frângă coloana vertebrală, știu să păstreze o memorie distinsă celor pe care, la un anume moment al vieții, i-au iubit și grație cărora clipele vieții lor au fost curtate de frumos și transcendență.

Emotional Dance

©Robert Duval

Avem înclinarea de a crede că iubirile noastre trecute, multe sau puține, ne-au secătuit, rănindu-ne de fiecare dată și că doar actul unei amnezii voluntare ne scutește de ecoul prelung și rece al durerii. Apoi, cu timpul, dacă păstrăm un dram minim de respect față de mirajul propriei noastre deveniri, descoperim că toți acei oameni care au trecut prin sufletul nostru devin resortul adânc al consitenței noastre sufletești. Sărac este doar acel om pe a cărui inimă nu a poposit niciodată fiorul vreunei iubiri. Nu doar sentimentele actuale dau seama despre felul nostru de a fi, cât mai ales memoria sentimentelor trecute.

Purtăm în noi dorința eternă de a fi iubiți și de a iubi. Cine nu este locuit de chipul melancolic și febril, provocator și exaltant al acestei himere se situează în afara perimetrului care definește umanitatea. Dar putem, oare, cere unui om să ne iubească mereu cu nealterată prospețime, putem cere iubirii să-și măsoare întinderea cu întinderea propriei noastre vieți? Nu este mai realist și mai compatibil cu perisabila noastră alcătuire să admitem că tot ce se ivește în orizontul nostru de viață, purtând însemnul dragostei, conține în chiar momentul apariției murmurul subiacent al efemerului? Aș prefera să nu am dreptate, dar înclin să cred că dintre toate formele iubirii pământești singura care durează, singura care crește invers proporțional cu trecerea timpului este iubirea părintească. Toate celelalte, în pofida neîndoielnică a frumuseții lor, sunt iubiri supuse fatalmente uzurii.

Spun, așadar, că este o însușire nobilă sa nu vorbești de rău pe cel care, într-o anume împrejurare a vieții, te-a făcut să trăiești, iubindu-te, frumusețea celei mai înalte simțiri umane. Dacă ai fost, fie și o singură dată în posesia ei, atunci sufletul tău a fost traversat de unica formă de nemurire accesibilă omului. Într-una din cărțile lui Alexandre Dumas am citit ceva ce mi-a plăcut foarte mult: „Cei pe care i-am iubit și pe care i-am pierdut nu mai sunt unde erau; dar ei sunt întotdeauna și pretutindeni acolo unde suntem noi.”

N.B. Cosmin este autorul volumului “Viața la 40 de ani”, pe care îl puteți găsi aici

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Într-o zi mi-a mărturisit în genunchi că…

Limite şi înţelegeri ale sufletului

Nu exista „noi”, eram doar eu și-un laptop…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,688 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro