Tu – cea fără de sfârşit, el – cel fără de-nceput

Daniela Toader

8 February 2016

daniela toaderŞi deodată te trezeai printre mulţi, mulţi alţii, scaune multe şi îngrămădite să nu ai loc să-ţi întinzi picioarele, să-ţi aşezi cumsecade spatele, să te laşi pradă viselor, nenorocitele acelea de vise care începeau mereu cu nişte stele şi nu se mai terminau niciodată, chit că tu fi vrut să se termine, dar ele nu şi nu, ele renăşteau din cenuşa aceea pe care îţi promiseseşi de atâtea ori să o împrăştii prin grădina din spatele casei, că face bine la plante, la pământul acelea argilos în care bunica planta cartofi şi nu se prea alegea cu nimic din ei, că era prea umed şi prea îndreptat spre nord şi prea atrăgeau limacşii aceia mulţi şi lipicioşi care invadau şi pereţii, şi pietrele, şi frunzele, şi nopţile acelea lungi şi reci şi umede de toamnă.

Şi deodată simţeai mirosul de transpiraţie al tipului de lângă tine, îl simţeai şi te strâmbai, rictusul îţi umplea faţa şi faţa îţi pica obosită în mâini. Tipul stătea îmbrăcat într-o pufoaică subţire şi te atingea cu cotul din când în când şi tu deveneai una cu scaunul acela îngust şi-ţi întindeai picioarele spre culoarul acela îngust şi deodată cineva se împiedica de picioarele tale şi tu îţi cereai scuze pentru culoarul îngust, dând vina pe economia de piaţă, pe reducerile de personal, pe profitul cu orice preţ şi-ţi trăgeai picioarele şi-ţi îndreptai spatele şi simţeai un junghi fix pe spatele spatelui şi-ţi spuneai că ai îmbătrânit, că nu mai suporţi mirosul de transpiraţie, şi nici atingerile ca din întâmplare, şi nici zborurile lungi şi îngrămădite şi apoi aşteptai să treacă numărând. Numărai secundele, minutele, jumătăţile acelea de oră, minutele acelea mult peste jumătăţile de oră şi aşteptai să zbori, să te apropii, să revii, se te duci, să te tot duci, aveai chef de ducă de ceva vreme, îţi zbura pământul pe sub picioare şi timpul printre degete, şi tu voiai să se scurgă mai repede, şi el se scurgea aşa cum ştia el să se scurgă, normal, liniar, drept, tu voiai curbe, serpentine, senzaţii, chestiile acelea care să te scoată din starea de linie şi senzaţia de punct.

Benoit-Courti-photographie-1

© Benoit Courti

Şi avionul pleca, într-un sfârşit, încet, se retrăgea încet şi deodată cineva anunţa ceva – era un caz de forţă majoră – şi avionul revenea şi deodată se stingea totul şi devenea plumb şi plumbul apăsa tare, din ce în ce mai tare, şi se făcea cald, din ce în ce mai cald şi era atât de linişte, încât îţi venea să ţipi, să-ţi dovedeşti că (încă) mai exişti şi, de fapt, nu se întâmpla nimic, tipul de lângă tine mirosea şi mai tare a transpiraţie, motoarele tăceau, şi culoarele tăceau, şi oamenii aprindeau telefoanele mobile şi-şi dovedeau că există, şi stewardesele spuneau că nu ştiu, că se mai întâmplă, că se va da anunţ să se ştie ce şi cum, dar nu se ştia când că era beznă, o beznă din aia s-o tai cu cuţitul şi era cald, îngrozitor de cald, şi tipul de lângă tine se foia, şi tipii din spatele tău se foiau, şi tu simţeai că nu mai exişti şi-ţi părea rău că ai încetat atât de brusc, atât de departe, atât de îngust să exişti.

Şi deodată culoarele deveneau scaune şi scaunele se debarasau de oameni şi oamenii începeau să ţipe, să întrebe, să-şi ceară dreptul la adevăr. Oamenii voiau să ştie, şi tu voiai să ieşi, să fugi, să te teleportezi, să faci toate lucrurile acelea pe care încă nu le făcuseşi. Tu vroiai să-l simţi, să-l apuci şi să nu-l mai laşi, să-l strângi şi să-l faci să te simtă, până în cel mai profund spaţiu neocupat să te simtă. Tu voiai să te înceapă, să te înceapă şi să nu te mai termine, tu nu voiai să te termine, aşa începută erai bine, erai tu, cea fără de sfârşit. Tu voiai să te guste, să te guste, să te guste, să nu se mai sature de atâta gustat, să mai ceară, să-i mai dai, să-i dai cu virgulă, cu rest, să nu existe regulă la dat. Tu nu voiai să se termine totul, era prea devreme să se termine, prea departe, prea absurd să se termine…

Şi deodată înceta totul, era atât de cald şi atât de negru, atât de îngust, atât de departe, atât de inexplicabil, atât de neaşteptat, încât nu exista explicaţie, nu existau cuvinte, nu existau virgule. Era acolo, între scaune şi oameni, şi miros de transpiraţie, era acolo un moment unic, unul dintre momentele acelea unice de care îţi povestise şi el. Momentul lui unic tu nu-l simţiseşi, tu dormeai, dormeai, dormeai fără să sforăi, dormeai cu ochii deschişi şi numărai minutele, orele, numărai şi plângeai în gând, în tine şi uitai să trăieşti, momentele tale dureau atât de tare atunci, încât uitai să trăieşti, uitai să vezi, uitai să simţi, uitai să faci pasul acela, să te întorci să-i sări de gât, să-l faci să facă pasul, gestul, să-l faci să nu-l mai doară atât de tare neputinţa clipei.

Şi deodată îţi părea rău, teribil de rău, te durea, îţi venea să sfâşii, să spargi, să dărâmi, să ieşi, să dai înapoi, să repari, să cârpeşti. Să trăieşti. Tipul de lângă tine tăcea, şi oamenii de lângă tine tăceau, şi culoarele tăceau, şi motoarele tăceau, şi luminile tăceau şi deodată pilotul făcea un anunţ – era o defecţiune electrică – şi lumea începea deodată să se agite, să întrebe, să vrea să iasă, era prea riscant să rămână, prea sus să rămână, prea repede să rămână, prea iute să se piardă. Tu erai la unison cu lumea, era prea devreme, prea departe, prea absurd. Voiai să ieşi, să respiri, să-l respiri, să-i spui să nu te mai termine niciodată, să-l înveţi de unde să te înceapă, să te înveţe de unde să-l simţi, să vă amăgiţi să nu te mai dorească, să vă minţiţi să nu te mai simtă, să vă păcăliţi să nu te mai vrea.

Şi deodată se aprindeau luminile, şi motoarele, şi oamenii începeau să respire şi culoarele să redevină şi tu să redevii, şi tipul de lângă tine să miroasă mai puţin, şi spatele să doară mai puţin şi tu să-şi doreşti să trăieşti, până la capăt să trăieşti, să simţi, să vezi, să guşti.

Şi-ţi aminteai atunci că-ţi ceruse o poveste, te rugase o poveste, începuse o poveste şi-ţi ceruse s-o termini şi tu-ţi spuseseşi că nu poţi, că era prea caldă, prea strâmtă, prea alunecoasă povestea, că nu ţi-ar fi venit cuvintele înaintea senzaţiilor şi senzaţiile ar fi tocit cuvintele, şi cuvintele ar fi omorât senzaţiile. Că tu nu mai puteai să te laşi pradă viselor, nenorocitele acelea de vise care începeau mereu cu nişte stele şi nu se mai terminau niciodată, chit că tu fi vrut să se termine, dar ele nu şi nu, ele renăşteau din cenuşa aceea pe care îţi promiseseşi de atâtea ori să o împrăştii prin grădina din spatele casei, că face bine la plante, la pământul acelea argilos în care bunica planta cartofi şi nu se prea alegea cu nimic din ei că era prea umed şi prea îndreptat spre nord şi prea atrăgeau limacşii aceia mulţi şi lipicioşi care invadau şi pereţii, şi pietrele, şi frunzele, şi nopţile acelea lungi şi reci, şi umede de toamnă.

Şi avionul pleca într-un sfârşit încet, se retrăgea încet şi tu-ţi dădeai seama atunci că tocmai ce scriseseşi povestea.

Tu, cea fără de sfârşit, el, cel fără de-nceput.

Pe Daniela o găsiți toată aici.

Citiţi şi

Avionul cade o singură dată

O zi la aeroport. Dacă aş scrie un jurnal

Citiţi şi

Până-ntr-o zi, iubitule…

O româncă din diaspora îi scrie președintelui României

#instaiarna

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,118 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro