Tu vrei doar să iubești… și să fii iubită. Ceri prea mult?

Catchy

16 January 2016

Sufletul meu e pe brânci. Visul de împreună mă urmărește continuu. Rătăcirile vieții mele îl cuprind cu disperare și mi-l trag în jos, sufocându-mi-l. De ți se întâmplă ca în noapte de tine să te viseze un vis de împreună, nu vei mai avea scăpare. Acesta te va trăi până la ultima suflare. Sufletul tău nu își va mai putea nicicând… trage sufletul. Clipă de clipă îți vei fi dat inima în dar, visului tău.

Visul tău nu este vis. Viața ta însă îți poate fi. Viața pe care o trăiești netrăind-o îți poate deveni un vis urât. Un coșmar. Iar când deschizi ochii dimineața, sau când altcineva, cu picioarele prea pe pământ, ți-i deschide, cazi fără să vrei, pierdută în hăul vieții tale. Și nu te mai oprești din cădere. Pentru că… să nu știi cum să îți mai susții din interior propria ființare în lume poate fi cel puțin dureros. O durere surdă. O durere care nu doare. Dar care sufocă. Mereu te întrebi cu ce ai greșit de simți așa. Unde ai putut păși într-atât de strâmb, încât ai alunecat cumva înspre neantul propriei existențe? Când oare ai pierdut legătura cu acea plutire ușoară și senină pe deasupra a tot și toate? De ce te-ai rătăcit?

femeie in autobuz

Ești femeie. Mereu ți-ai dorit să iubești. Și să fii iubită. De fapt, amândouă în același timp. De ce nu? Ceri oare prea mult? Probabil că da. După cum stau lucrurile, se pare că ceri enorm. Și mai ales, chiar dramatic, ceri ceva ce trebuie să vină complet de la sine. De la tine. Și de la el. În același timp. Ca un dans. Fără ca tu să fi cerut vreodată ceva. Nici măcar o secundă. Și totuși, tu ești lângă el, iar el este exact lângă tine. Din nefericire, însă, asta nu înseamnă întotdeauna… aproape. Nu este vis de împreună… nici în visele tale cele mai vagi și mai îndepărtate.

Ți-ai dori enorm să simți că îți este. Și că… îi ești. Că te simte și te gândește. Mereu. Ți-ai dori să îți surâdă complice cu cea mai mică ocazie, iar lumea voastră să existe ca o sferă de neatins, o legătură invizibilă între voi doi, oricând și oriunde ați fi. Oricum și orice ar putea fi. Și, mai ales, ți-ai dori să ți-o spună. Să găsească timp, să creeze ocazii și să pună în cuvinte ceea ce simte. Frumoase, minunate, tainic rostite… cuvinte. Apropiere. Visul vostru comun de împreună. Mereu același. Mereu diferit.

Și totuși, ceea ce ajunge să te trăiască în realitate este doar graba. În cel mai fericit caz. Fuga și luatul înainte. Lipsa de timp mereu absurd invocată de parcă ar putea vreodată să acopere acel gol. Acel vid de grijă profundă. Să-l umple sau să-l explice. Și orice tentativă de a te apropia se soldează necruțător cu un eșec. Sufletul tău îl percepe ca pe un dezastru. Un sfârșit. Pentru că trăiești câte un sfârșit dureros de fiecare dată când crezi, sau doar speri, că mintea sa de… împreună cu tine îți va cuprinde cald toată ființa, o va simți și îmbrățișa gând cu gând, și dincolo de gând… iar asta nu se întâmplă. Ba chiar dimpotrivă, el îți este absent. Ca un străin care există chiar lângă tine, rătăcit în iluzia ta de intimitate. În speranța ta. Umbra unei speranțe care nu moare niciodată. Este mereu acolo să te urmărească. Să te îmbie cu încă o tentativă. Și încă una. Și încă…

Daaa, tu tot timpul… Tu niciodată… Acum ți-ai găsit… Nu mă interesează… Tu, care… Dacă nu-ți convine,… Am zis eu așa? Ți se paaare… Și ce? Și ce dacă? insinuându-vi-se amar și trist printre toate cele de zi cu zi. Schimburi nefericite plutindu-vă, percepute de tine nuanțat, la limită fină dintre realitatea dură care te trăiește meschin și gândurile tale de tine și viața ta, întrebându-te veșnic de ce. Deși simți că nu vrea intenționat să te rănească. Totuși. Resorturi intime care trag în toate părțile deodată. De ce parcă nu mă aude? De ce nu mă simte? De ce mereu circumstanțe agravante, dramatizând, amplificând, perpetuând acea stare de tensiune, cu poziții de forță și de control? De ce nu aplanare? De ce nu răbdare? De ce nu înțelege, măcar undeva acolo, pierdut, că modul în care „funcționează” femeia este complet diferit? Este… de dincolo. De dincolo chiar și de ea însăși. Tipare, poate da. Standarde, bineînțeles. Și totuși… de dincolo. Și totuși.

Și totuși, tu continui să speri. Continui să îți dorești circumstanțe atenuante. Și răbdare. Atunci când poate nu ești pe fază… sau poate ai doar alt ritm. Și da… îți dorești atenție. Multă și dragă atenție. Dincolo de orice. Să te privească și… să te vadă. Să vă vorbiți. Să vă spuneți de toate tot timpul. Să vă fiți permanent acea… celulă de criză. Unul altuia. De parcă lumea ar depinde de asta. De parcă nu s-ar putea fără. De parcă.

Și ajungi, cumva pe nesimțite, să nu mai faci aproape nimic așa cum obișnuiai odată. Ajungi pas cu pas, picătură cu picătură, să nu prea mai poți face senin și ușor nici ce făceai. Totul pare trist și lipsit de sens, lipsit de culoare, când acel minunat suflu al existenței în doi lipsește. Împărtășirea. Comuniunea a două suflete regăsindu-se unul în celălalt. Contopindu-se. Necondiționat. Dansându-și elegant unul altuia sublimul dans al apropierii desăvârșite. Schimb magic, regenerându-se miraculos din propriul său miez. Și atât de simplu, încât pare imposibil. De neînțeles gândit din exterior. Iar dintr-un interior denaturat, chiar imposibil de imaginat. Atâta timp cât el insistă să îți existe doar în virtutea unui orgoliu de neînțeles, percepându-te parcă prin prisma unui simplu automatism de gândire, ca un mecanism rigid, te transformă pe tine, femeia, într-un fel de defect. În aberație. Pe tine și ale tale zone pierdute în palid neclar, nedefinit, zone de gri, zone intangibile. De un inefabil nespus. Chiar și pentru tine însăți. De mult ai renunțat să te mai înțelegi.

Ajungeți cumva, ușor ușor, ca orice greutate, de altfel inerentă, să vă devină parcă de nedepășit, orice obstacol de netrecut, care de altfel s-ar fi disipat inofensiv, atins de căldura a două inimi topite de dor într-una singură. Ajungeți ca orice detaliu să vă devină doar un alt pretext de absurdă discuție. De cerc vicios. Rotire amețitoare din care nici nu vă mai zăriți clar sufletele. Inimile. Unul pe celălalt. Vă sunteți aruncați unul altuia doar înspre în afară. În afară de… voi. Lăsați, centrifug, fără forța necesară de a vă căuta și regăsi drumul înspre înapoi. Înspre împreună.

Iar tu… ai ajuns în cele din urmă să trăiești mai mult pentru acel moment din zi în care acel cineva din preajmă, acel cineva care va fi mereu parte din tine vine jucăuș cu brațele întinse și îți spune simplu, Azi nu ne-am îmbrățișaaat... te iubeeesc! Și ție îți dau lacrimile. De bucurie. De fapt, nu prea știi bine de ce. Pentru că nu vrei compătimire. Nu vrei nici măcar înțelegere sau ajutor. Nu. Tu vrei doar să iubești… și să fii iubită.

Guest post by doar Nicole

Citiţi şi

Amăgire

Vila domnului M.

Oricât ar dura, să te bucuri că l-ai întâlnit

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,780 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro