Țucu-ţi mâinile tale!

Delia Oltea Rusu

27 July 2014

Delia Oltea RusuNu înțeleg prea bine noțiunea de patriotism. Şi nici mare admiratoare a oraşului natal nu m-am declarat vreodată. Cred că am avut întotdeauna termene de comparaţie care au surclasat fără milă oraşul meu natal. Toată copilăria mi-am petrecut vacanţele la bunici, în Timişoara. Mecca copilăriei mele. Ori în Timişoara, în afară de faptul că era tot timpul vacanţă, erau multe altele!

În primul rând era casa bunicilor mei, o casă mare, gigantescă în comparaţie cu apartamentul de bloc în care creşteam, cu o curte interioară în care eram liberă să alerg cât doream. Erau doar două camere, dar cred că apartamentul de bloc ar fi încăput cu totul într-una dintre ele. Avea tavanele foarte înalte şi două geamuri lungi care dădeau la strada mare, în care se puteau petrece ore întregi, fără să te plictiseşti. Eu ocupam mândră “soba mare”, camera care altfel era închisă şi folosită doar pentru vizitatorii sporadici. Şi pentru depozitarea unor cutii, valori din categoria: seturi de tacâmuri şi veselă pentru fată când creşte, aşternuturi noi pentru fată când se mărită, plapume şi perne pentru fată când o avea nevoie. Toate frumos păstrate în cutiile lor originale, ani şi ani. O cameră plină de curiozităţi şi tentaţii interzise! Şi mai era cutia cu fotografii îngălbenite de vreme, cea mai importantă comoară din camera mai sus amintită. Îmi petreceam ore întregi privind chipurile necunoscute din fotografiile sepia, imaginând istorii deloc banale despre personajele sobre şi ţepene. Patul era enorm, cu siguranţă a fost cel mai mare pat de dormitor în care am dormit vreodată, cu tăblii din lemn masiv la capete, şi pe care n-am ajuns niciodată să le ating deodată, şi cu mâinile, şi cu picioarele. Cred că după ce-am crescut, n-am mai încercat!

Nu mă plictiseam niciodată, curtea era plină de personaje fascinante. Aveam o vecină care îşi pierduse aproape toate degetele în război şi care, atunci când avea chef destănuia poveşti teribile despre viaţa ei. Erau aproape toţi bătrâni cu istorii incredibile urechilor mele de copil. În spatele curţii era un atelier de tinichigerie, în care meşterul mă lăsa să stau pe un scăunel de lemn şi să urmăresc cum transformă tabla în cutii poştale, stropitori, burlane. Aveam o trotinetă cu care încurcam lumea pe trotuarul scurt din curtea atât de animată, aveam o stropitoare cu care udam straturile bunicii şi o cişmea în curte, la care aveam acces deschis oricând poftea inima mea. Vara, bunica făcea gem de caise, şi întotdeauna cocea pâine prospătă pentru gemul cel nou. Curtea se umplea de aromă dulce, iar eu mă umpleam de gem, din cap până în picioare. Gustul şi aroma gemului de caise îmi va aminti întotdeauna de bunica mea. Precum şi de vorbele ei, cea mai frumoasă declaraţie de dragoste pe care mi-a făcut-o cineva vreodată: “ Țucu-ţi mâinile tale!”.

timișoara

Dormeam de obicei singură în patul gigant, bine înfofolită cu duna de pene, pentru că era o casă friguroasă chiar şi vara. Aveam sporadic câte o colegă de cameră, eventual două, sârboaice pe care bunica le primea în gazdă pentru câteva zile, în schimbul unor sume modeste de bani. Bunica mea se născuse într-un sat de pe graniţa cu fosta Iugoslavie şi avea dreptul să călătorească când poftea pe-acolo. Avea o grămadă de prietene, care veneau la bişniţă în Timişoara. Şi când veneau sârboaicele întotdeauna se lăsa cu Eurocrem, gumă de mestecat, ciocolată cu orez, şi alte multe dulcegării, că pe-atunci nu mă prea interesau blugii, adidaşii sau țigările de contrabandă. Nopţile cu colege de cameră mă cam dădeau peste cap, pentru că unele dintre ele sforăiau teribil şi pentru că eu eram foarte preocupată să văd cum doarme un străin, pe vremea aia o specie rară prin România. Sârboaicele erau de la țară, se îmbrăcau mereu cu fuste largi şi zeci de poale pe dedesupt, ca să pară cât mai înfoiate şi ele cât mai cărnoase, că aşa erau mândre bănăţencele. Şi, pe cuvânt, dormeau exact la fel ca noi!

În fiecare duminică, bunicul meu, fost CFR-ist, dar pe care eu mi-l amintesc doar pensionar, mă scotea la plimbare. Traseul era în fiecare duminică acelaşi, fără variaţii. După ce Babi a mea mă spăla şi mă gătea cu cele mai bune rochiţe, Moşu, gătit şi el la costumul de duminică, mă trăgea după el pe strada mare, până în parcul central. Şi în parc era plin de tobogane, hinți, balansoare. Ce mai, era raiul pe pământ. Pe vremea aia, în oraşul meu era doar un parc amărât, plin de bălării, fără nicio instalaţie atât de fascinantă ca toboganul! Toboganul avea o putere neînţeleasă nici până în ziua de azi asupra mea, dacă am fost vreodată dependentă de  ceva, toboganul a fost primul căruia i-am căzut în plasă. Lunecam pe el, după ce asteptam cuminte la coadă să-mi vină rândul, până când chiloţii albi din tetra se colorau, spre disperarea bunicii, care avea grijă ca albul chiloţilor mei să fie mereu impecabil. Moşu mă recupera în chinuri din parc şi mă trăgea după el până la Teatrul de Păpuşi. Aici intram ca VIP-uri şi primeam întotdeauna loc pe rândul din faţă, la mijloc. La bilete aveam o rudenie, nu mai ştiu a câta spiţă, că pe-acolo aveam atâtea rude, dar eu n-am reuşit niciodată să ţin şirul lor. Duminicile aveau la mijloc prânzurile pantagruelice pe care Babi le pregătea în absența noastră, masă care aduna mereu musafiri. Vecini sărmani, rude mai mult sau mai puțin îndepărtate, necunoscuți flămânzi și singuri. Măncarea era ceea ce bunica mea nu concepea să lipsească nimănui, de aceea o împărțea cu drag tuturor. Apoi, duminica continua cu o plimbare lungă cu tramvaiul, la casa mătușii mele, acolo unde în fiecare duminică aștepta convorbirea săptămânală cu fiica ei, măritată departe de casă. Bunica nu avea telefon. Tramvaiul trecea legănat prin piața cu porumbei, pe lângă parcul cu tobogane, pe lângă Bega, care șerpuia lin printre clădiri și încheia duminica cu o excursie lungă, mai lungă parcă decât oricare altă excursie pe care am făcut-o în anii care au urmat.



Citiţi şi

50 de ani să iubeşti, fără concediu…

Cami

Cireșele de mai

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
933 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro