Tunelul

Catchy

13 January 2016

Atât mai rămăsese din ziua aceea de vară, un tunel. Pe măsură ce mergeam prin el îmbătrâneam, îngerul din mine devenea tot mai copil, tot mai mic, parcă aveam o grijă în plus, la capăt aveam să expulzez un bob de lumină. Nu trebuie să fim triști, moartea e o altă poveste, naștem îngerul care a dormit în noi toată viața. Acum suntem în viață! Așadar, atât mai rămăsese din ziua aceea de vară, o cale ferată.

Undeva pe unul din peroanele Gării de Nord. Așteptam. Într-un fel ciudat, mizeria mă calmează, coșul de gunoi arhiplin, lângă el tot felul de lucruri care nu mai foloseau la nimic. Și eu am în mine un astfel de coș de gunoi, numai că eu intru și râcâi, perturb liniștea amintirilor cu un bețigaș tăios și nu mai apucă niciodată să se sedimenteze, să se facă tot una cu pământul, nu, eu revin.

E frig, îmi ascund mâinile în buzunare, inima e și mai roșie, o simt pe sub haine cum pulsează numai cu gândul că plec la Edgar. Așteptam. Într-un fel ciudat, mizeria mă calmează, doi cerșetori dormeau pe o bancă, era un frig cumplit, aveau hainele murdare, doi câini le țineau de cald pitulați sub picioarele lor. Anul trecut pe vremea asta târam aceeași valiză, spre același iubit, în fond, nimic nu s-a schimbat. Am doar un os în plus, la radiografie doctorul mi-a spus:

– V-a crescut un os din cauza neadaptării la mers.

Aș fi întrebat:

– Din osul ăsta va crește vreo aripă, ceva care să ajute la alte tipuri de deplasări? Dar medicul a plecat brusc cu radiografia în mână.

iubire

Mă gândeam că nu am un loc al meu alături de tine. Îmi petrec mult timp prin trenuri, prin mine, stau mult timp la masa de scris ca și cum aș fi în sala de disecție și tai fără milă până găsesc ce vreau. Nu știu cum să fac să ies mai mult afară: Hai să ne lipim de geam și să fumăm împreună, e îndemnul care-mi răsună în cap ori de câte ori aștept. În dicționar, la cuvântul suflet se spune că e tot una cu psihicul, dar nu se spune ce rol are, iar dacă inima are rolul de a asigura circulația sângelui în organism, sufletul, ei bine, poate să lâncezească.

Într-un fel ciudat, mizeria mă calmează, deodată îmi vedeam corpul plin de sânge și gânduri, toate amestecate, toate într-o compoziție amorfă, nepăsătoare, sânge și gânduri, rămășițe murdare și, ca într-un film horror, toate scoteau din mine mâinile să ia aer, să se elibereze din împreunare.

În tren am stat lângă o femeie bolnavă de cancer și tot timpul călătoriei, vreme de multe ore, se uita la buzele și ochii mei ca și când eu aș fi știut o rețetă miraculoasă de vindecare. După fiecare gară, mă întreba iar de vorbă. Credea oare că opririle trenului scot la suprafață lucruri noi sau metode de supraviețuire!? I-am povestit de Edgar și mă atașasem de ea doar pentru că era din acelaşi oraș cu el și asta mă făcea să o iubesc. Ea vorbea de cancer. Eu vorbeam de Edgar. Până la urmă, niciuna nu aveam vindecare:

– El unde lucrează?

– El mă iubește!

În ultimul timp el schimbase multe locuri de muncă și chiar nu știam.

– Mă așteaptă la gară! Îl veți vedea acolo.

Și părea foarte interesată.

În gară l-am luat în brațe, am uitat de femeia bolnavă de cancer cu care împărțisem orele, zgomotul roților de tren, o parte din mine, din el, din ziare. După ce m-am desprins din îmbrățișare, femeia bolnavă de cancer zâmbea și mi-a spus la ureche:

– Pe acest pământ eu am vindecare, tu nu.

Și a avut dreptate. Edgar este un cancer. Egdar este în sângele meu, îl simt, mă sufocă, îmi face rău și nu pot să-l scot.

Într-un fel ciudat, mizeria mă calmează, știu că, din toate fleacurile, nimicurile care mănâncă liniștea ca niște paraziți, un embrion capabil de viață independentă, inima mea va putea trăi pe propriile puteri. Asta nu s-a văzut la radiografie, pesemne că medicul plecase brusc să anunțe un caz rar, inima se osificase. În tot timpul petrecut cu el, inima mea nu a pulsat sânge, a mers în lungi călătorii de pătrundere în lumea lui.

Ajunși acasă, Edgar mi-a făcut mâncare și eu deliram, nimeni nu-mi mai făcuse mâncare. A doua zi a pus ceasul să sune sa-mi facă omletă înainte ca eu să mă trezesc, dar ceasul m-a trezit și a trebuit să stau în pat până a fost gata micul dejun.

Am revenit acasă după două săptămâni. Aici trăiesc din vise. Visul mă ține la suprafața lucrurilor și nu-mi dă voie să mă scufund. Zic și eu ca soră-mea:

– Băi, ăștia sunt niște oameni morți, se duc la piață și atât. Eu fac mai mult de atât, visez în timp ce merg la piață și asta mă ridică deasupra străzii, îmi dă un fel de aripi și drumul până la piață îl fac în câteva secunde. Abia când ajung în fața vânzătoarei revin pe pământ:

– Cât costă roșiile?

– E prețul afișat!

Văd prețul. Indiferență. Calm. Vânt rece. Fular căzut. Cumpărat roșii. Întorc spatele și brusc îmi ies din nou aripile. Nu văd nimic, nici oameni, nici străzi, tunelul e lung, mă lovesc din când în când de ceva, zid, om, cuvânt, nu-mi pasă. Eu merg prin acest tunel ca și cum aș avea propria mea stradă suprapusă pe o stradă din București. Un fel de canal pe unde merg, gândesc, zbor, înot, mă dau peste cap, alunec pe tobogane. Visul. O frumusețe ireală, un câmp verde pe care zac fără să simt corpul, corpul nu există atâta timp cât Edgar nu este lângă mine. Câinii vagabonzi de pe stradă se transformă în miei pe care-mi vine să îi mângâi şi să-i iau acasă. Urc scările de lemn într-un semiîntuneric care mă trezește.

Guest post by Carmen Sorescu

Citiţi şi

Amăgire

Vila domnului M.

Oricât ar dura, să te bucuri că l-ai întâlnit

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
663 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro