Uite un exemplu de mamă care să-ţi dea teoria peste cap!

Catchy

6 August 2016

Eu recunosc că mă cam sufoc când văd generalizări din astea forţate, predispoziţii de a duce la rang de regulă gânduri, idei, sentimente, întâmplări care, în realitate, ar trebui tratate cât se poate de punctual.

Tabloul ideatic în care mama-model îţi dă viaţă şi se sacrifică pentru tine, îţi face toate mofturile şi nu doarme nopţile de grija ta şi care, ar fi cumva normal şi firesc, să primească recunoştinţa şi dragostea ta pentru toate astea e de-a dreptul înduioşător. Exprimările generice însă, de tipul „cât de greu se creşte un copil”, „ultimele generaţii”, „ore de muncă şi nopţi, poate nedormite de griji, prin care trece o mamă”, „mâna mamei tale care te-a crescut cu greu” etc. poate ar trebui rezumate strict la cazurile în care se aplică şi cu care se identifică.

Uite aici un exemplu concret care să-ţi dea teoria peste cap! Şi ţi-l împărtăşesc cât se poate de succint, dar cu bune şi cu rele, să nu fiu acuzată că denaturez realitatea. Mama mea era să-şi piardă viaţa atunci când m-a adus pe lume (complicaţii la naştere), cât am fost mică, m-a îngrijit şi m-a crescut cât s-a priceput şi cum a considerat ea că trebuie şi se face; m-a ţinut îmbrăcată că pe un manechin (lucra în domeniu şi cumva era „obligată” să mă poarte şi pe mine ca luată din revistă); era destul de descurcăreaţă aşa încât, chiar şi pe vremea comuniştilor, eu aveam parte de mâncare bună, salam de Sibiu, banane şi Maltova (o cacao solubilă cum e Nesquik în zilele nostre, obţinută cu pile, din shop).

Cât am fost copil, până prin şcoala primară, eram oricum în mâna ei şi tot ce îmi doream eu în mod deliberat erau cărţi, jucării şi să mă pot juca cu copiii în faţă blocului. Şi, de cele mai multe ori, le primeam. Apoi am mai crescut, am intrat la gimnaziu şi am început să am şi dorinţe punctuale cât să fiu şi eu „în rând” cu colegii şi prietenii mei (în general, hăinuţe şi încălţăminte, nu de la Zara şi Bershka, pe atunci tonetele din cartier erau marea fiţă), dorinţe care însă nu se pupau cu lista ei de priorităţi în ceea ce mă priveşte. Deja nu le mai căpătăm pentru că nu erau din categoria „necesităţi” şi, dacă într-un final se îndupleca, de cele mai multe ori era deja muuult prea târziu şi se demodau (mai exact, dorinţele mele, care nu sfidau nesimţirea şi nu depăşeau în nici un caz posibilităţile ei financiare, erau puse la spate în condiţiile în care nu se încadrau în categoria „nevoi”).

Când am început să mai şi lucrez (de prin al treilea an de facultate) şi să am posibilitatea să-mi mai fac şi singură „mofturile”, parcă m-am lovit deodată de oprelişti şi mai mari. Nu mai deţinea controlul cheltuielilor mele şi nu mai ştia cum să facă să-mi pună frână. Nu-mi doream decât să-mi dea bani cu împrumut, din când în când, atunci când tânjeam după ceva care reprezenta, de obicei, un procent considerabil dintr-o leafă de-a mea (o perie de coafat, o rochie, o pereche de pantofi, un parfum). Refuzul era categoric pe motiv că „ce-ţi trebuie ţie aşa ceva?” Ba ulterior, când eu oricum îmi făceam damblaua, pe banii mei integral, mai încasam şi reproşuri şi scandaluri că-mi cumpăr „toate prostiile”. Pe banii mei, da?

mama fiica cearta

Totuşi, când am făcut 20 de ani şi am luat permisul de conducere (da, admit, la iniţiativa ei), mama mi-a cumpărat maşină. Iar când fostul meu viitor soţ urma să se mute din Bucureşti la mine, ca să locuim împreună, tot ea mi-a cumpărat apartament. Apoi, tot ea a avut cel mai considerabil aport material la amenajatul casei, la schimbatul maşinii, la rambursarea unor credite etc.

Cam aşa au stat lucrurile din punct de vedere material. Per ansamblu… nu prea multe de zis, n-am dus lipsă de bani, ci mai curând de mai multă libertate de a putea alege pe ce să-i cheltui.

Pe de altă parte însă, ai mei au divorţat când eu aveam doar cinci ani, iar eu am rămas cu mama. Nici nu apucasem să mă obişnuiesc cu tata şi, până în ziua în care a murit, l-am privit cam ca pe un străin. Un străin care îmi era, de altfel, tare drag şi aproape de suflet… dar totuşi un străin. N-am avut timpul şi ocazia să mă lipesc şi să profit de relaţia cu el cât mi-aş fi dorit. Ok, divorţul lor nu a fost cea mai fericită experienţă, dar nici nu a reprezentat neapărat o problemă; nu cred în teoria familiei formate musai din mamă şi tată, atâta timp cât relaţia lor este una defectă, atâta timp cât maschează o imagine deformată şi chinuită a familiei integre şi iubitoare doar de ochii odraslei. Deci trecem peste aspectul ăsta.

Însă după divorţul alor mei, tot felul de masculi s-au perindat prin casa maică-mii. Unii au fost pentru mine doar o prezenţă trecătoare, nu au reuşit să ajungă la standardele ei în ceea ce priveşte o relaţie de cuplu şi, prin urmare, n-au zăbovit mult în preajma noastră. Alţii, chiar dacă au stat puţin, şi-au făcut simţită prezenţa foarte apăsat. M-am trezit la un moment dat bătută (când aveam doar cinci sau şase ani) de una din achiziţiile ei masculine, care îmi spunea în faţă că tatăl meu e „un dobitoc” (ţin minte de parcă s-ar fi întâmplat ieri şi nu răstălmăcesc câtuşi de puţin cuvinte sau situaţii) şi mă obliga să-i spun lui „tată” (dacă ar fi să-l mai întâlnesc vreodată în viaţa asta, l-aş călca cu maşina pe cap, fără niciun resentiment). Mai târziu, a făcut greşeala să-i scape o scatoalcă şi maică-mii şi ăla a fost motivul pentru care dumnealui s-a trezit cu bagajele la uşă şi cu invitaţia de a părăsi domiciliul conjugal; definitiv (nah… palma ei, norocul meu… am scăpat de o belea… cine ştie ce mai urma dacă o mai lungeau mult). Ce păţisem şi eu, la rândul meu, a aflat mult mai târziu, până atunci îmi fusese frică să-i povestesc. Probabil că nu reuşise să-mi insufle sentimentul acela de siguranţă şi de încredere că mama mea ar fi în stare să sară în foc pentru mine.

Dar lucrurile nu s-au oprit aici şi incidentul provocat de ignoranţa şi neglijenţa ei combinate cu apariţia acestui specimen dezgustător şi dezechilibrat psihic, cu porniri violente, când nu aveam nici măcar posibilitatea de a mă apăra, se pare că nu a reprezentat pentru ea un precedent demn de luat în considerare. După altă serie de relaţii eşuate, când am ajuns eu pe la vârsta de zece ani, un alt individ (care mie mi-a creat o stare de respingere încă de la bun început – ştiţi şi voi cum stă treaba cu antipatiile fără niciun motiv concret… pur şi simplu, nu-ţi place de faţa omului, chiar dacă, aparent ,nu ţi-a făcut nimic) a ajuns deodată partenerul ei oficial, cu acte-n regulă, ca ulterior să fiu şi eu notificată cu privire la acest eveniment.

Acest individ avea să-mi facă avansuri sexuale serioase după ceva vreme când, pe la 12-13 ani, probabil că începeam să arăt din ce în ce mai mult a femeie şi să devin tot mai „tentantă” (el fiind cu doar vreo 40 de ani în avans faţă de mine). Când mi-am luat inima în dinţi şi i-am spus ei, care a dat ochii peste cap şi a tras un foarte afectat „Doamne fereşte!” (după ce, oricum, aveam în cap teoria că, în viaţă, „bărbatul e dator să încerce şi femeia e datoare să refuze” – că doar de la dânsa învăţasem treaba asta), a luat atitudine: l-a „tras de urechi” şi l-a informat că nu-i frumos ce a făcut… să se abţină pe viitor (nu garantez că fix aşa au stat lucrurile – eu nu am asistat la nicio discuţie – însă faptul că el a continuat să trăiască în casa noastră mult şi bine, iar situaţia nu s-a schimbat cu nimic, mă îndreptăţeşte să cred că abordarea ei a fost una sfidător de blândă).

Continurea are rost să o mai relatez? El a avut tupeul să-mi ceară socoteală pentru faptul că m-am dus „să-l pârăsc”, că oricum, dacă e vorba de auto-apărare, poate fi mult mai convingător ca mine, că el totuşi ţine foarte mult la mine şi nu-mi doreşte decât binele şi nu înţelege de ce m-am apucat să-i povestesc ei ce se întâmplă între noi… etc., etc. Iar după încă vreun an în care mie de-acuma începuse să mi se pară normală toată aventură asta şi eu doar încercam să mă sustrag, pe cât posibil, fără că el să-şi dea seama că-l evit şi eventual să se supere, s-a întâmplat şi inevitabilul: mama mea a cedat psihic.

Aaa, nu de prea mare grijă pentru mine (ea deja trăia în lumea ei în care fiica-să vorbeşte pe pereţi şi nu vrea decât să-i atragă atenţia în cel mai dezgustător mod cu putinţă). Dar dacă psihopatul e psihopat, până la urmă toate frustrările lui încep să dea pe-afară şi să devină vizibile. Aşa că maică-mea a ajuns şi ea la capătul răbdării, exasperată de reproşurile şi crizele de gelozie zilnice ale unui bărbat care munceşte patru ore pe zi (în rest are timp de elaborat scenarii) şi care, dacă nevasta-să are două servicii, încât pleacă dimineaţa şi vine seara, trăieşte cu impresia că face cu totul altceva numai cât să-i pună lui oleacă de coarne, acolo. Şi gata, l-a trimis la el acasă şi a intentat divorţ. Din nou: necazul ei, norocul meu.

Oricât de macabru ar suna, omul alungat de la casa consoartei, măcinat probabil de convingerea că femeia lui l-a lăsat pentru altul şi, mai ales, de faptul că nici de la mine nu mai avea ce noutăţi să mai afle şi nici de la ea nu mai primise, de data asta, nicio infirmare radicală şi niciun cuvânt de onoare că amantul din viaţa ei nu există, a făcut un infarct în timpul somnului şi a murit. Şi asta la vreo două luni după ce s-au despărţit definitiv (…că tentative de despărţire-împăcare mai avuseseră şi până atunci… dar abia atunci a fost de tot). Şi cam asta mi-a fost mie şansa să scap de el. Dar până să-mi conştientizez eliberarea şi scenariul monstruos care ar fi urmat dacă nu s-ar fi întâmplat lucrurile aşa, să nu aveţi impresia că nu l-am bocit şi eu cu patos.

Acum, mama mea e la al treilea soţ. L-a găsit când eu deja aveam vreo 22 de ani. Pentru ea, orice pe lumea asta e mai suportabil decât singurătatea ei. Chiar şi faptul că se spurcă unii pe alţii ca la uşa cortului (nu contează cine mai e de faţă, nu contează că sămânţa de scandal e un nimic de doi lei care frizează absurdul, nu contează că argumentele şi scuzele sunt demne de filme cu tâmpiţi, nu contează că tot încerc să le explic că doi oameni care nu se respectă şi nu se înţeleg nu au ce căuta împreună), chiar şi faptul că îl consideră şi îl tratează că pe un accesoriu şi un tolerat în casa ei, chiar dacă nu ratează nicio ocazie să-l împroaşte cu venin şi în faţa mea şi în faţa altora, de fiecare dată când prinde ocazia… singura ei replică e „şi ce să fac, mamă, să stau singură?…”. Expresia asta e ca o axiomă, trebuie luată ca atare.

Când a intrat dumnealui, acest al treilea, în viaţa şi în casa ei şi, implicit a noastră (că încă mai stăteam la ea pe vremea aia), el a fost cel care m-a luat la o discuţie să mă întrebe ce părere am eu vizavi de relaţia lui cu mama mea, dacă sunt de acord, dacă mă deranjează sau nu… Iar pe mine, în prima fază, înainte să deschidă gura, m-au luat tremuratul şi nervii, involuntar… eram iar în situaţia în care mă trezeam singură, în preajma unui individ considerabil mai în vârstă ca mine, despre care nu ştiam mare lucru şi nu eram hotărâtă dacă să mă pregătesc să-i trag una în plină figură, cu toată forţa, în caz că-i mai insuflu şi lui vreo pasiune subită şi îi par poate prea ispititoare; cum, de altfel, mă tot obişnuisem să păţesc (că oricum nu aveam motive să sper la vreo tentativă de apărare şi susţinere din partea maică-mii… mă lămurisem şi la capitolul ăsta cu ceva vreme în urmă). Cert este că, la întrebările lui, am făcut ochii cât cepele şi am rămas cam blocată. Maică-mea nu m-a întrebat în viaţa ei aşa ceva, n-a interesat-o câtuşi de puţin părerea mea… şi vine şi-mi cere aprobarea un străin? E interesant că pentru alţii ce cred eu chiar contează. Şi exact asta i-am spus şi lui.

Acum sunt relativ bine. Am o viaţă normală, zic eu că nu am rămas cu sechele… prea mari. Încă am o stare de disconfort instinctivă în preajma bărbaţilor considerabil mai în vârstă ca mine cu care, dintr-un motiv sau altul, trebuie să intru în contact unu la unu la un moment dat (fie că e medic, fie că e un potenţial angajator… nici nu mai contează asta). Mi-am făcut viaţa mea, familia mea, încercând să mă desprind de tot ce a fost urât în trecut. Am un soţ excepţional cu care mă înţeleg extraordinar de bine. Încerc să păstrez un echilibru între ce-mi doresc şi ce am realmente nevoie, cu toate că uneori defulez şi arunc cu banii pe tot felul de tâmpenii pe care mi le doresc, chiar dacă chiar nu se justifică (ce dacă am deja un rimel? Iaca, mai vreau două)… pentru că acum pot.

Uneori aş vrea să mă îndepărtez de tot de maică-mea, mai ales că nici acum, când am 37 de ani şi nu mai depind câtuşi de puţin de ea din niciun punct de vedere, nu se poate abţine să nu se bage cu picioarele în viaţa mea, complet neîntrebată şi nesolicitată, să-mi comenteze şi să-mi critice aproape toate mişcările, şi deciziile, şi cheltuielile, să-mi dea lecţii de viaţă (DA, ea, mie, îmi dă sfaturi din vasta şi onorabila ei experienţă de adult), să-mi spună cum să mă comport cu soţul meu (WTF????) şi cum trebuie să fac un copil „ca să aibă cine să-mi aducă un pahar de apă la bătrâneţe” şi ca să nu mai fie ea singura din cercul ei de prietene fără nepoţi (că varianta dacă îmi doresc şi eu sau nu acelaşi lucru oricum intră la capitolul „şi altele”).

Şi toate astea sub pretextul unei afecţiuni, în realitate bolnăvicioase şi egoiste, a unui părinte care susţine şi chiar crede că mă iubeşte sincer şi necondiţionat şi care ştie cel mai bine ce e bine pentru mine. Dar nu reuşesc să mă debarasez de ea. Cu toate că aproape orice contact cu ea îmi provoacă mai mult rău decât bine. E ca o picătură chinezească, nu se mai opreşte să-mi sfredelească neuronii în mod constant, de fiecare dată când avem de schimbat două vorbe. Şi totuşi aş avea o mustrare de conştiinţa dacă aş rupe orice legătură cu ea. Aş vrea să o ştiu acolo, în legea ei şi în lumea ei, mulţumită şi liniştită (măcar cât de cât, deşi ştiu că ea toată viaţa va plânge şi se va considera o nefericită a sorţii care întotdeuna merită mai mult decât are deja), dar o lume în care eu să nu fiu nevoită să mă mai întorc. NICIODATĂ.

Prima noapte dormită în casa mea (da, aia pe care mi-a cumpărat-o dânsa) a fost cea mai frumoasă din viaţa mea. Să fiu nevoită vreodată să mai stau cu ea sub acelaşi acoperiş e cel mai urât coşmar pe care îl am. Mai bine îmi pun ştreangul de gât înainte.

Asta e doar o parte din tot ce şi-a pus amprenta şi a contribuit la mutilarea mea emoţională şi la formarea reacţiei de respingere permanentă pe care o am vizavi de ea. În 24 de ani la dânsa în casă şi încă 13 în afara ei s-au adunat mult mai multe. Încă mă declar totuşi norocoasă că am reuşit să-mi găsesc echilibrul în altele mai plăcute, că nu i-am moştenit caracterul şi lipsa de empatie şi că nu am ajuns acum o sălbatică care are nevoie de tratament psihiatric. Deşi uneori simt că aş avea nevoie de nişte pastile de nesimţire… să le iau şi să nu-mi mai pese.

Iar acum, dragă scriitoare, încearcă să o încadrezi în categria „o mamă” pe care o descrii tu în textul tău, care se sacrifică şi face şi drege şi… orice pentru copilul ei. Cam cum aş putea să mă duc eu acum la această „mamă” să-i spun „Săru’mâna, mamă, pentru tot ce mi-ai oferit!”?… Ce mi-a oferit? Maşină, haine, apartament, banane şi Maltova când eram copil? Cu asta mi-a cumpărat ea mie copilăria irosită şi schilodită de purtătorii de ouă în pantaloni fără de care nu-şi concepea existenţa?

Acum avem o relaţie aparent normală. Doar aparent. În ochii celor care văd totul doar la suprafaţă. Ba chiar şi în ochii ei. Eu încerc să-mi reprim furia pe care o simt şi să fiu diplomată. Vine la mine acasă şi mai face câte ceva de mâncare şi curat în casă când nu am eu timp, îmi mai împrumută bani când îmi crapă măseaua, are grijă de casă şi de câinii mei când sunt plecată în concediu… şi consideră că-şi face datoria şi se integrează cu succes în tiparul mamei care stă să atingă perfecţiunea. Dacă aş fi un om cu demnitate, poate că mi-aş fi băgat picioarele demult în serviciile pe care acum mi le oferă şi le-aş fi refuzat. Dar nu mai sunt, nu mai am demnitate în cazul asta. Îmi asum postura de ipocrită. O las să vină şi să presteze servicii de curăţenie şi gătit, să mă crediteze când am nevoie… Dacă tot mi-a murdărit copilăria şi mi-a lăsat sechele, dacă tot ţine morţiş în continuare să mă transforme într-o handicapată emoţional căreia să-i controleze viaţa în cel mai mic amănunt, măcar cu asta să mă aleg şi eu de pe urma ei. Da, poate sună meschin cum gândesc… însă trei vieţi dacă ar mai face asta în mod constant, nu i-ar mai şterge toate păcatele şi nici eu nu aş mai putea să o privesc ca pe mai mult decât o femeie în casă.

Comentariul lui D. G. la articolul Va veni o vreme când vei spune: „Da mamă, aveai dreptate!”

 Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂  Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Exerciţiile răbdării

Te-ai ars, Cristino!

“O curvă! Puteam s-o am, dar m-aş fi certat cu nevasta şi nu se merita”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
4,714 views

Your tuppence

  1. Simona / 25 January 2017 7:57

    Ai dreptate, nu ai fost crescuta cum trebuie, asta insemnand ca esti prost crescuta. E bine ca realizezi asta si ar trebui sa incerci sa te autoeduci, sa te relaxezi si fii buna cu tine insati si apoi cu mama ta.

    Ai grija ca-i semeni!

    Mult noroc!

    Thumb up 0 Thumb down 2
    Reply
  2. moni / 24 September 2016 11:02

    Nu sunt in masura sa emit judecati de valoare, dar ti-ai pus vreodata problema ca, probabil, nici ei nu i-a fost usor, femeie divortata in perioada comunismului, sa creasca singura un copil?! Te-ai gandit ca, mai mult ca sigur, divortul si responsabilitatea unui copilas au mutilat-o si pe ea emotional, ca poate nevoia ei disperata de a avea un barbat in preajma deriva tocmai din nevoia de ajutor / sprijin (stii, senzatia aceea ca e bine sa ai pe cineva aproape, caruia sa-i poti impartasi totul, cu care sa imparti responsabilitatile, etc.) In plus, remarc faptul ca pe tatal tau nu-l blamezi catusi de putin. El avea dreptul sa te abandoneze, sa nu se implice in cresterea si educatia ta, sa dispara ca magarul in ceata?! Te-ai gandit, poate, ca o parte din problemele tale emotionale au legatura tocmai cu faptul ca tatal tau te-a abandonat?! Am impresia ca iti este mult mai simplu sa o judeci pe ea, care a fost acolo (cu bune si cu rele) decat pe tata, care a ales sa nu-i pese de niciuna dintre voi! Ai putea sa ceri ajutorul unui psiholog…si sa stii ca niciodata nu este prea tarziu sa ierti!

    Hot debate. What do you think? Thumb up 8 Thumb down 2
    Reply
  3. o mama / 24 September 2016 0:55

    nu pot sa nu empatizez cu autoarea. sunt la al doilea divort. am o fetita, iar cel de-al doilea sot si-a permis sa intervina din cand in cand in educatia fetitei desi eu nu i-am dat voie. am avut multe discutii, certuri si scandaluri cu plecari si veniri. i am explicat de multe ori ca fetita este un copil pe care eu l am facut si ii sunt datoare de cand s a nascut sa o apar, sa o protejez si sa nu permit nimanui sa intervina, mai ales ca nu era cazul. am divortat din acest motiv. interventiile lui erau din ce in ce mai dese si lipsite de logica , iar fetita mea se simtea fara aparare. intotdeuna voi alege copilul. voi fi singura de acum incolo si ma voi concentra asupra fetei mele.

    Thumb up 4 Thumb down 0
    Reply
  4. Carmen / 7 August 2016 16:56

    Daca tu azi esti bine, ai o educatie si o viata linistita si implinita, oare cui i se datoreaza?? Nu mamei tale?? Dupa cum spui, ai avut detoate, nu ti-a lipsit nimic! A incercat si ea sa-si refaca viata si nu a reusit! Nu o condamna! dar daca era si sarantoaca si fara servici si alerga dupa barbati? Si ti-a asigurat o casa, o masina … fiind singura! Chiar si acum te ajuta la curatenie si altele… Tu o ajuti cu ceva??? Ai ajutat-o vreodata??? Uite, cand nu o sa o mai suporti, trimite-o la mine! Si eu ti-o dau pe maica-mea la schimb, ca sa observi diferenta si sa vezi ca ai o mana super! Pe mine mama m-a facut la 37 ani ca sa aiba cine sa-i dea cana cu apa la batanete! In rest, a fost o mama obosita, cu multe pe cap. Din pacate, eu sunt departe de ea …. Iar ea e tot singura… Nu o invinuiesc….

    Hot debate. What do you think? Thumb up 10 Thumb down 7
    Reply
    • D.G. / 8 August 2016 7:21

      Draga Carmen, dupa cum ai observat si tu, eu nu am contestat ajutorul ei financiar si material. Eu nu am expus aici integral povestea vietii mele si povestea relatiei mele cu dansa ca sa poti emite opinii atat de categorice, ci doar o parte care pe mine m-a marcat considerabil. Iar daca tu esti din categoria celor care traiesc cu impresia ca afectiunea si aprecierea si respectul unui copil se cumpara cu bani si, in general, cu ajutor material, da-mi voie sa-ti spun, cu toata responsabilitatea vorbelor mele, ca esti complet defecta mental. Daca ai impresia ca viata linistita si implinita pe care o am acum i se datoreaza, te cam inseli. Faptul ca acum am un job ok, o educatie si un sot de exceptie cum multe femei si-ar dori, faptul ca acum ma simt implinita si linistita, toate astea se datoreaza, in proportie de 95% tocmai faptului ca, dupa cum spuneam, NU i-am mostenit ei caracterul, mediocritatea intelectuala, lipsa de realism, ipocrizia, aroganta si egoismul (cel mai probabil ii seman tatii… dupa cum spuneam, nu am apucat sa-l cunosc prea bine, insa „gura lumii” cam asa mi-l descire). Implicatia ei a fost prea mica. Acum stau intr-o casa inchiriata, eu si sotul meu avem fiecare masina lui, mergem in concedii si toate astea si toate cheltuielile adiacente sunt 100% aportul nostru. Cat priveste incercarile ei de a-si reface viata, imi pare rau daca am lasat vreo secunda impresia ca nu as fi fost de acord cu asa ceva. Departe de mine gandul asta. Doar ca, in momentul in care mai ai si un copil in dotare, esti cumva DATOARE sa mai si deschizi ochii mai larg si sa fii mai selectiva in alegerea partenerilor (pana la urma, tu ai facut copilul ala, de capul tau, nu ti-a cerut el sa-l aduci pe lume si esti responsabil pentru el). Suntem oameni si suntem supusi greselilor, chiar si atunci cand vine vorba de o relatie de cuplu. Insa ai grija ca greselile tale sa nu lase urme si pe cei din jur, cu atat mai mult asupra copilului tau. Dar daca mai ai si semnale clare ca fix asta se intampla, eu zic ca esti in totalitate responsabil sa pui capat situatiei si, in nici un caz, sa nu-ti cladesti confortul pe nenorocirea lui. Inca o data, poate m-am exprimat prea „literar” si nu m-am facut bine inteleasa: barbatu-su, un obsedat sexual de 52 de ani, se dadea la mine cand aveam 13 ani, ma pipaia de fiecare data cand ma prindea singura si-mi explica ce treaba incredibila este sexul si tragea de mine sa-l las sa ma „initieze” in domeniu. Iar cand eu am i-am spus maica-mii ca asta nu-i in stare sa-si tina mainile acasa, a durut-o fix in cur! FAPTIC, nu declarativ (citez: „a tras un foarte afectat „Doamne fereşte!” […] si el a continuat să trăiască în casa noastră mult şi bine, iar situaţia nu s-a schimbat cu nimic”)! Acum am fost destul de clara? Asa ca, cu riscul de a ma repeta: daca tie ti se pare asta o greseala nevinovata pe care eu ar trebui sa o pot trece cu vederea de dragul compensatiei materiale pe care mi-a oferit-o de-a lungul timpului, esti complet defecta mental.

      Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 14 Thumb down 5
      Reply
      • Ramona / 25 January 2017 17:51

        Dragă DG, am fost într-o situație asemănătoare, dar mai gravă decât tine în copilărie. Idioatelor ăstora care îți scriu să te judece (elena, Carmen) le-aș spune “Iartă-le, Doamne, că nu știu ce fac ! ” La 37 ani am reușit cu ajutorul unui psihoterapeut sa înțeleg comportamentul disfuncțional al mamei, să înțeleg că atâta a putut ea în viață, să iert, să mă împac cu trecutul ca să pot merge mai departe. Sechelele te vor urmări toată viața dacă nu ierți. Furia reprimată te va îmbolnăvi fizic mai tărziu și e chiar păcat. Nu merită să-ți canalizezi energia distructiv ! Cicatrice va rămâne, dar măcar rana se va închide.
        Mama ta își permite la momentul actual să se bage în viața ta pentru că tu îi permiți, nu îi limitezi comportamentul. Adoptă o altă poziție “De azi înainte nu mai vreau să faci asta și asta.” și să observi dacă se conformează. Practic îi impui limite. Fii demnă, ipocrizia nu duce la nimic bun ! Pe de altă parte, folosindu-te de anumite servicii pe care ți le oferă, ca să se simtă tot ea utilă și să aibă control asupra unor aspecte din viața ta, la fel îi permiți critica, judecata, etc. Textul îmi spune că n-ai iertat-o pentru ce a permis să ți se întâmple. Dacă încă mai citești pe aici și ai nevoie de ajutor să înțelegi și să integrezi anumite pasaje dureroase care încă sângerează în sufletul tău, scrie-mi te rog la cleopatraegyptqueen@yahoo.com și vorbim mult mai pe larg dacă dorești. Te îmbrățișez cu drag pentru că eu chiar știu ce e în sufletul tău.!

        Thumb up 1 Thumb down 0
        Reply
  5. elena / 7 August 2016 1:32

    Hidden due to low comment rating. Click here to see.

    Poorly-rated. Like or Dislike: Thumb up 0 Thumb down 16
    Reply
    • Tania Lupu / 8 August 2016 2:32

      Elena, sper sa nu ajungi sa ai copii. Niciodata. Daca intre un copil si purtatorul de… oua adiacent maica-sii tu alegi sa acuzi copilul de gelozie si fantasme e clar: esti irecuperabila

      Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 9 Thumb down 0
      Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro