Ultima zi

Cristina Lincu

26 October 2017

„Sâmbătă…

Azi se simţea iar vie. Plină de entuziasm, de emoţie, de chef… Lacrimile din ajun făcuseră treabă bună, lăsând lună în urma lor.

Totuși, surprinzător! În ultimul timp erau atât de rare aceste momente, încât acum, că prinsese unul, nu ştia cum să-l trăiască mai delicat ca să nu-l irosească. L-ar fi aşezat într-un muzeu, unde să-l poată contempla oricând.

Ca niciodată, nu sunase la ai ei. Acum vedea lucrurile limpezi. Obsesia controlului îi parazita viaţa. Acum totul se oglindea în lumina unei înţelegeri la care râvnise de când se ştia. Şi azi, în sfârşit, o îmbrăţişase. Era o zi în care ar fi vrut să sărbătorească. Problemele erau acolo, însă la locul lor, fără să-şi mai întindă aripa neagră a frământărilor pe întregul ei orizont.

Nu avea stare. Inclusiv imaginea pe care i-o întorsese oglinda – pentru prima dată în mult timp – nu mai era una enervantă, urâtă, respingătoare. Zâmbet! Zărise un zâmbet nefiresc luând în stăpânire un spirit până acum debusolat.

„Azi e o zi importantă!”, se trezi gândind fără să vrea. Nu, nu aştepta să-i pice din cer nicio minune, pur şi simplu devenise importantă prin puterea simţămintelor ei, prin extraordinara apropiere de sine, prin bucuria şi fragilitatea prezentului. „Sunt exaltată!”, îşi mai spuse mai mult în glumă…

Maică-sa o sunase cu o vagă urmă de îngrijorare, însă se linişti de la primele cuvinte. Avusese senzaţia că, în sfârşit, îşi recuperase fiica.

Starea de plenitudine continua. „Deci nu e doar o închipuire”…

femeie singuratate tristete

„E momentul perfect să încep să fac pace…” îşi mai spuse şi se hotărî brusc să facă un drum, singură, la nici 200 de kilometri depărtare, într-o zonă cu peisaje uimitoare, acolo unde Radu îi promisese la un moment dat că o va duce, însă nu o făcuse niciodată. Voia să se ducă acolo pentru a începe să-şi ia la revedere. De la trecut. Măcar să încerce.

Azi era – ce ciudat! – optimistă. La 39 de ani încă mai ai multe motive să simţi, să guşti, să cunoşti, să descoperi, să te bucuri. Toate platitudinile care-i treceau prin cap păreau că prind aripi, consistenţă, esenţă. Îi vorbeau într-un fel în care nu mai reuşiseră niciodată până atunci. Se transformaseră din clişee goale în adevăruri.

Conduse cu plăcere. Fără grabă, cu muzica dată o idee prea tare. Avea emoţii calme. Găsise, întâmplător, echilibrul. Se ruga să nu-l mai piardă în veci. Merita asta. Copiii ei meritau o mamă completă.

Pe drum oprise de câteva ori, fără motiv. Pentru că putea. Se putea. De fapt, multe dintre lucrurile pe care „nu le putea” face înainte erau fructul propriilor autolimitări. Dar ea nu îşi dăduse seama de asta. Până acum. Timpul uitase să fie ameninţător. Şi nici ea nu mai era amazoana durerii.

Ajunse şi căută cafeneaua unde ar fi trebuit să meargă împreună. O găsi uşor, era cea mai cunoscută din localitate, toate drumurile duceau paşii străinilor de loc direct acolo.

Intră, se aşeză la o masă la geam. Puţină lume, exact pe gustul ei. Un chelner cu zâmbet corect îi luă comanda. O secundă îi păru că-l cunoaşte de undeva, dar ăsta era un detaliu care nu merita acum nicio atenţie. Se cercetă rapid, nimic nu se schimbase în starea ei. Strălucea. La propriu. „Zilele astea şi-au avut, până la urmă, rostul lor”, constată mlțumită în gând.

Privea afară, uşor absentă, gustând tihna locului. Alt ritm, alt aer, altă energie. Uneori necunoscutul te animă, alteori te copleşeşte. Iar ea nu se simţea deloc copleştită. Deloc… copleşită…

Uşa localului se deschise dintr-odată şi o familie îşi făcu apariţia zgomotoasă. Aveau un copil şi glasul lui, plin de tonuri şi nuanţe rotunde şi vesele, umpluse repede distanţa dintre Ana şi restul lumii. Până se instalară, până comandară, trecuseră câteva minunte bune.

Ana îi auzise, dar nu întoarse capul. Nu era treaba ei, făceau şi ei parte, ca toţi ceilalţi, din mecanismul vieţii. Era ocupată să se mire de unde venea această schimbare atât de bruscă, atât de mare. Nu-și putea explica ce e cu ea. Nu mai departe de acum câteva zile o familie fericită – sau numai aparent fericită – i-ar fi zgâriat suprafaţa sensibilă a fiecărui nerv în parte, inducându-i ad hoc o stare de greaţă fizică. Şi acum…

Şi acum… vocea bărbatului chema copilul ajuns undeva în zona privată a localului.

Vocea…

Vocea bărbatului…

Vocea bărbatului era… chiar vocea lui Radu.

Ana rămase nemişcată. Strada rămase nemişcată. Oamenii rămaseră nemişcaţi. Muzica prelungea la infinit acelaşi sunet. Doar vocea îşi făcea de cap într-un univers paralizat. Vocea lui Radu… Cu accentele ei uşor lălăite, cu prelungirile sale prea melodioase, o voce aflată la limita graniţei dintre feminin şi masculin. O voce unică, pe care ar fi auzit-o şi ar fi recunoscut-o şi din moarte. O voce ale cărei inflexiuni receptorii săi le păstraseră intacte. Din păcate, nu era loc de îndoieli.

Când reuşi să respire iar, nu-şi dădu seama dacă trecuseră câteva secunde sau câteva ore… Fuseseră, desigur, doar fracţiuni de secundă. Universul îşi vedea de treaba lui.

Deja starea Anei se scursese pe marginile lucrurilor, făcându-se baltă pe podea. Totul era pierdut. O singură notă discordantă fusese de ajuns să-i înjunghie, cu laşitate, revelaţia.

Se simţi suspendată şi asta însemna, de fapt, că nimic nu mai avea puterea să conteze… Coincidenţă? Că ea şi Radu să se afle simultan chiar aici, la aproape 200 de kilometri de casă, în locul care niciodată nu fusese al lor, poate doar în gânduri și promisiuni deşarte? Aproape se prăbuşi sub greutatea trecutului care năvălise cu toată forţa, recâştigând la noroc cetatea pierdută în dimineaţa acestei zile.

Se întoarse tremurând, cu mişcări pe care şi le imagina discrete, sparse cu cotul ceaşca de cafea şi farfurioara ei, iar zgomotul cioburilor împroşcând decorul atrase tuturor atenţia asupra ei. Ea îşi văzuse în fiecare ciob câte o bucată de suflet care se rostogolea, fără piedic, în neant.

Se zăriră. Era Radu, aşa cum şi-l amintea din ziua despărţirii. Părea că doar ieşise să rezolve ceva urgent şi acum, la câteva ore după, se întorsese firesc. Femeia de lângă el avea un chip comun, şters, Ana nu putuse să-şi oprească nicio secundă atenţia asupra ei.

Îl văzu pe Radu că-i spune ceva femeii, îl văzu cum se ridică şi merge să ia copilul pe care îl aduse înapoi la masă, apoi îl văzu cum pas după pas, îşi face drum către locul unde stătea ea.

Îşi fixă privirea în ochii lui şi menţinură contactul vizual, fără nicio inflexiune, fără nicio tresărire, pe parcursul întregii eternităţi de care Radu avusese nevoie să ajungă lângă ea. O salută zâmbind şi o întrebă ce mai face, simplu, direct, mat, ca şi când ar fi fost doi prieteni vechi care se revăd  întâmplător. Ba nu, doi amici. De fapt, doar doi cunoscuţi. Tonul lui fără emoţie, fără ezitare, fără mesaj o dezarmă. Ana îi răspunse bâlbâind un salut, fără să poată să-şi smulgă ochii din ochii lui. Simţea că-i cresc tensiunea, pulsul şi temperatura. Simţea că s-a născut doar pentru a trăi această reîntâlnire. Îşi dădu seama că bărbatul îi vorbeşte. Deşi se străduia să desluşească sensul cuvintelor lui, îi fu imposibil.

Se mira că avusese tupeul să vină la ea şi să-i vorbească indiferent.

Se mira că nu murise atunci, pe loc.

Se mira că el nu alergase în genunchi la ea.

Se mira că femeia rămasă în urma lui nu o luase la fugă cu copilul în braţe.

Se mira că femeia aceea nu venise şi ea, la masa ei, să-i facă scandal.

Se mira de cât de parşiv este destinul şi cum te tentează el, precum şarpele biblic, să te sui pe creasta cea mai înaltă doar pentru a experimenta o cădere fabuloasă.

Se mira că fugise de ea şi acum, uite-l aici, venise singur.

Se mira… şi continua să nu priceapă nimic din ce-i spunea el.

Acesta înţelese în curând că ceva se întâmplă cu Ana, aşa că renunţă să-i mai vorbească. În schimb, cu spatele către masa nevestei, măzgăli repede ceva pe un şerveţel cu antetul cafenelei şi, cu un gest rapid, i-l bagă sub geanta care încă mai era pe masă, scăpată ca prin minune de dezastrul de mai devreme. Apoi salută respectuos şi porni cu paşi lenţi către masa lui, către femeia care nu părea să dea vreo atenţie momentului.

*

Nu ştia cum ajunsese acasă. Cum condusese atâţia kilometri. În pumn încă mai ţinea mototolit şerveţelul cu cuvintele pe care nu avusese curajul să le citească.

Se trânti îmbrăcată pe canapea şi rămase acolo, pradă tuturor stihiilor dezlănţuite de neaşteptata apariţie a lui Radu.

Mai avea o zi.

Ultima.”

Fragment din romanul „Amnezia

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Ai vrea pe cineva care…?

Tâmpitule!

„Honey, o să fie bine!” N-a fost!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,122 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro