Un admirator secret

Victoria Serman

12 May 2016

Victoria SermanToată lumea a avut măcar o dată un admirator secret. Pe al meu nu l-am demascat niciodată. Nu pentru că nu aş fi putut. A fost o alegere. În plus, misterul face întotdeauna lucrurile mai interesante…

Nu ştiu cum a intrat în posesia numărului meu de telefon sau dacă îmi cunoştea cu adevărat identitatea. Poate nu am fost decât o greşeală „fericită”. Puţinele informaţii pe care mi le-a oferit leagă oarecum apariţia lui de o conferinţă. M-am întrebat dacă este vreunul dintre bărbaţii pe care i-am întâlnit la acest eveniment, dar între oameni de afaceri, şomeri în căutare de oportunităţi şi chelneri, toţi la costum, ar fi putut fi oricare din ei. Sau niciunul. Cert este că ortografia corectă (remarcabilă pentru un francez!), vocabularul îngrijit (cu dublu sens permanent) şi deplasările frecvente în străinătate (aici trebuie să îl cred pe cuvânt), îl plasează mai degrabă în prima categorie.

La primul lui mesaj, am încercat, fără prea mult zel, să aflu cine este şi de ce mă contactează. Răspunsurile lui evazive şi tumultul vieţii mele m-au făcut să uit de el la fel de spontan cum a apărut. S-a arătat din nou câteva luni mai târziu, iar deznodământul a fost acelaşi. Și tot aşa, până când, într-o zi, m-a „înduioşat” perseverenţa lui (de fapt, mă plictiseam de moarte în şedinţă…). I-am răspuns.

Eyes wide shut

Eyes Wide Shut, 1999

– Ţi-ai pus o alarmă să mă contactezi din trei în trei luni?

– Te-aş fi contactat în fiecare zi, dar nu voiam să te simţi hărţuită…

– Înţeleaptă decizie! Nu sunt fan al procedurilor penale…

– Dar al unei cafele?

Nu am avut nevoie să caut pretexte pentru a-l refuza politicos. Am considerat întotdeauna că cea mai bună scuză este adevărul: programarea la doctor.

– Imposibil. Am o întâlnire pe care am anulat-o deja o dată, săptămâna trecută.

– Atunci nu are de ce să se supere. El e obişnuit să nu vii…

– Mi-e teamă că va trebui totuşi să îl aleg… pe el, i-am răspuns amuzată.

– Atunci, dacă nu te pot vedea, spune-mi măcar ce porţi?

Întrebarea lui m-a luat complet pe nepregătite. Am făcut ochii mari şi am mai citit o dată. Nicio ambiguitate. Întrebarea lui spunea  exact ce voia  să spună! Întâi m-am înfuriat şi am închis telefonul. Apoi m-am răzgândit şi l-am deschis din nou. O mică lecţie nu putea să îi strice:

– Lumea pe umeri şi moartea ta probabilă pe conştiinţă! Îmi stă bine?

– Dacă este cea mică… da!

[Pentru cei care nu cunosc semnificaţia expresiei „la petite mort” (mica moarte, în franceză, folosită identic în engleză), să facem o mică… incursiune în trecut. Expresia îşi are originea în secolul XVI, când Ambroise Paré, părintele chirurgiei moderne, învăţa din mers anatomia umană. Pe vremea aceea, „la petite mort” desemna sincopa sau leşinul, dar mai ales  frisoanele, spasmele nervoase. Plecând de la aceste simptome, similare unui alt… fenomen, sensul expresiei a evoluat de-a lungul secolelor, devenind cu totul altul. Folosit pentru prima dată în engleză, în anul 1882 (dixit Oxford English Dictionary), iar în franceză în 1937 (Georges Bataille, „Madame Edwarda”), „la petite mort” a fost preluată de limbajul erotic şi transmisă în limbajul modern cu sensul de… orgasm!]

Știţi cum face taurul când vede roşu în faţa ochilor? Ei bine, aşa am făcut şi eu!

– Cred că ai uitat la ce serveşte mica ta… materie gri disponibilă!

– Poate nu ai înţeles bine.

– Nu îmi insulta inteligenţa!

– Nu ţi-o insult. Ţi-o stimulez…

Este evident că ar fi trebuit să opresc aici această discuţie, dar între şedinţa de o plictiseală înspăimântătoare şi încăpăţânarea (stupidă…) de a-l pune la punct, nu am putut rezista impulsului:

– Dialogul aceasta începe să depăşească limitele.

– Dar tu nu eşti genul care respectă limitele.

Mă sufoc de indignare! Pentru că are dreptate. Nu în sensul insinuat de el, dar are. Și pentru că nu găsesc un mod rapid şi eficient de a-l închide definitiv. Iar asta nu prea mi se întâmplă.

– Câtă infatuare! îi răspund, încercând să câştig timp.

– Ai citit „Le dernier jardin”?

Incredibil! O singură replică şi iar dau din colţ în colţ! Nu, nu am citit! Dar nu i-o pot mărturisi. Mă simt deja ruşinată că nici nu am auzit de această carte! O căutare rapidă şi înfrigurată pe google, apoi răsuflu, în sfârşit, uşurată. E normal să nu fi auzit de ea. Chiar dacă a intrat în lista bestseller-urilor publicată de New York Times în 2012 şi 2013, cartea, de fapt trilogia, intră în categoria literatură pentru tineri/adolescenţi şi este scrisă de Lauren DeStefano, autoare americană debutantă. Entuziasmată că informaţiile găsite mă scot din impas, ratez ocazia de a-l combate cu propriile lui arme şi mă  împăunez (ce mi-o fi trebuit?!) răspunzându-i cu un citat din carte:

– „Când ai doar câţiva ani de trăit, libertatea nu are preţ.”

– Acum înţelegi? Nu ştim când ne sună ceasul, iar limitele îngrădesc libertatea. Atunci de ce să ni le auto-impunem? Îmi place schimbul nostru de replici, uneori marcat de o cordială agresivitate, ce ar putea duce la o detestare cordială sau la o osmoză cvasi perfectă…

Mă opresc o clipă, îi analizez strategia şi văd bine că încearcă să mă ia prin învăluire. Mai că reuşeşte.

– De ce te obstinezi să vorbeşti cu o necunoscută ?

– Îmi place necunoscutul/a. Momentul acela în care totul este posibil şi nimic, sigur. Deci, îmi spui?

– Ce să îţi spun?!

– Ce porţi…

Încep să râd. Mă tachinează. Răspund la fel:

– Noroc!

– Noroc?

– Da! Port noroc. Ai prefera să port ghinion?!

– Atunci, ar trebui să te ating ca să fie funcţioneze…

Replica lui, deşi bine jucată, a rămas fără răspuns. Și asta, timp de alte câteva luni.

Admiratorul meu secret a continuat totuşi să îmi trimită câte un mesaj din când în când. Discret, dar tenace. Îmi dăduse şi un nume: Amandine. Am încercat să înţeleg de ce. Știam doar că vine din latinul amandus – „cea de iubit” sau „cea care trebuie iubită”. Căutând mai mult însă, am găsit (într-o publicaţie ce nu precizează sursele, deci dificil de verificat), că Amandine face trimiteri la clementină, fruct pe care Freud l-ar fi citat adesea în psihanalizele sale, asimilându-l plăcerii. Se mai spune că persoanele ce poartă acest prenume sunt deseori înconjurate de secrete. Nu ştiu cât de pertinentă este etimologia, dar coerentă cu misteriosul meu interlocutor am descoperit până la urmă că este.

Trecuse de miezul nopţii. Lucram la roman şi îmi doream să termin capitolul în curs, în noaptea aceea. Mă căzneam la o scenă ce nu voia să se muleze cerinţelor mele, când am primit un nou mesaj.

– Dormi, Amandine?

– Sunt în plin proces creativ. Mi-ai putea fi sursă de inspiraţie pentru unul dintre personaje!

– Acest necunoscut care ţi se oferă?

– Ce ofrandă mai nobilă? Îl voi sacrifica pe altarul creaţiei!

– Mai bine l-ai sacrifica pentru a-ţi satisface dorinţele…

Îi recunoscusem semnătura. Nu m-a mai luat prin surprindere. Încerca din nou să mă provoace. Doar că de această dată nu mai eram plictisită, în şedinţă, ci surescitată de clocotul ideilor.

– Câtă generozitate din partea ta! Păcat că nu cunoşti natura dorinţelor mele. Nu te-ai mai avânta.

– Nu am zis că mă avânt. Ci că mă ofer.

– Poate ai dreptate. Un cobai în plus nu strică!

– Un cobai care nu se gândeşte decât la împlinirea ta…

– Ce inocenţă delicioasă! Ai idee de riscurile pe care ţi le asumi?

– Să te văd roşind nu e un risc, ci o plăcere.

Mon cher, cred că ţi-ai greşit ţinta. Te voi analiza la microscop. Nu sunt sigură că va fi o plăcere…

– Pentru tine, îndrăznesc!

Mană cerească, într-un moment în care inspiraţia mea  îşi căuta drumul! Am început întrebările:

– Care a fost cel mai important moment din viaţa ta?

– Naşterea fiicei mele. Al tău?

– Eu pun întrebările. Cel mai dificil?

– De a atinge extazul înaintea partenerei mele.

– An error occured while answering. Please try again later.

– Frumoasă piruetă!

– Merci! Deci?

– Reformulez… Nu am putut niciodată lua fără să dau.

– Dacă acesta este cel mai dificil lucru din viaţa ta, înseamnă că trăieşti în paradis. Sau poate nu ai înţeles nimic. Sau poate că ai fost atât de traumatizat, încât chiar ai nevoie de o psihanaliză…

– Psihiatra încearcă să identifice cazul clinic. Cum poţi cunoaşte o persoană mai bine decât făcând dragoste cu ea?

– Nu sunt psihiatră, dar dincolo de obsesia ta, care chiar mi se pare de domeniul psihiatriei, cred că cele două (cunoaştere şi act fizic) sunt compatibile fără a fi necesare. Poeţii pot sublima ideea…

Ideea! Sau mai bine zis o asociere de idei şi interesul meu pentru acest dialog s-a stins dintr-odată. Am uitat complet de cobai şi de obsesiile lui. Reuşisem scena şi puteam finaliza capitolul. Ca prin miracol, admiratorul meu secret chiar îmi îndeplinise dorinţa cea mai arzătoare. Straniu. M-am gândit că poate ar fi trebuit să mă scuz de dispariţia neaşteptată şi să îi mulţumesc de contribuţie. Dar nu voiam să iniţiez niciun dialog cu el, chiar dacă ajunsesem să îl simpatizez. Știam cu certitudine că mai devreme sau mai târziu ocazia avea să se prezinte. Astfel, în ziua în care mi-a scris, m-am străduit, în semn de recunoştinţă, să nu mai fiu la fel de „cordial agresivă”. Nu cred că mi-a reuşit…

– Ședinţă sau proces creativ?

– Proces creativ încheiat cu succes. Mulţumiri pentru contribuţie!

– Sosesc cu şampania. Adresa?

– Nu suntem atât de intimi…

– Ne întâlnim în faţa casei tale. Dacă îţi par „imposibil”, fac stânga împrejur şi bei şampania singură.

– Pentru cineva care „nu poate lua fără să dea”, mi se pare lejer incoerent. Poate că pentru tine nu există un mod „mai bun de a cunoaşte o persoană decât făcând dragoste cu ea”. Pentru mine, însă, o discuţie (într-un loc public!) ar fi fost cu mult mai interesantă. Detestări cordiale!

– Plimbarea cu vaporul pe Sena sau vizita la Luvru sunt prea intime, înainte de a ne cunoaşte. Les Chandelles, ora 16:30 ? Detestări senzuale!

Lipsa răspunsului meu a fost cel mai clar răspuns definitiv pentru admiratorul meu nede-mascat…

[Pentru cei care, ca şi mine, nu cunosc Les Chandelles (lumânările, în franceză), iată ce am găsit pe internet: „Les Chandelles vă invită într-o călătorie ludică, fermecătoare, în inima voluptăţii şi a plăcerilor simţurilor. La Chandelles, îndrăzniţi să descoperiţi universul senzorial îmbătător, într-un budoar erotic… Pentru plăcerea plăcerii… În deplină libertate.” Comentariile fidelilor clubului de 5 stele mi-au confirmat bănuielile născânde: club échangiste. Nu cunosc traducerea și nici nu mă interesează…]

Citiţi şi

Ne vom bucura mâine, azi suntem prea ocupați

Problemele din dormitorul românilor

E perfect pentru tine, dar e al altei femei

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,726 views

Your tuppence

  1. Claudia / 13 May 2016 16:51

    Nu ma surprinde de loc ça ai un astfel de admirator

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  2. Claudia / 13 May 2016 16:49

    Nu ma surprinde de loc ça ai un astfel de admirator

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  3. Si / 13 May 2016 15:10

    Exact asa cum trebuie sa se intample! Genial! ( Eu stiu traducerile, dar le pastrez pentru mine 😉 )

    Thumb up 1 Thumb down 1
    Reply
  4. Liz / 12 May 2016 10:50

    Cunosti tu libertate fara limite? Acelea pe care ti le institui singur? Nu cred. 🙂 Altfel, hmm …erai interesata oarecum de domnul. 😉

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro