Un an, 10 luni și 16 zile

16 January 2018

Îl văd. Ne despart mai mulți metri, câțiva trecători și o inimă strivită. A mea. Ezit dacă să-l evit. M-aș propti în fața lui, să-i văd de aproape chipul, dar și reacția. Să simt, o dată în plus, că mi-am pierdut iubirea vieții sau, de ce nu, că poate m-am înșelat și nu este, până la urmă, decât un om din mulțime. Au trecut doi ani de când ne-am spus „adio” și nu a mai urmat nimic. Mai exact, un an, 10 luni și 16 zile…

Inima îmi bate tare, dă să sară jos și s-o ia la sănătoasa în direcția opusă pașilor mei. Căci fără să mai am controlul, aceștia mă aruncă direct în iminența unei ciocniri. E clar că nu m-a văzut, privește preocupat în gol.

femeie furie

Mi se pare că timpul este, dintr-odată, elastic. Pe măsură ce ne apropiem unul de altul, îmi vin în minte tot felul de amintiri din anii petrecuți împreună… primul sărut, ultima noapte de iubire, prima întâlnire, ultima ceartă. Vin de-a valma, se suprapun. Complimentele lui – „Ești frumoasă… nu îndrăznesc să folosesc grade de comparație, nu am dreptul”, observațiile lui – „Iubito, ce-ar fi să ne apucăm de sport? Împreună!”, jignirile lui – „Te-ai îngrășat, te-ai urâțit, nu știu ce e cu tine, ți-am zis să faci ceva, să iei măsuri, să trăiești mai sănătos, nu te urci deloc pe banda de alergare?”…

Mă înduioșez și mă enervez, pe rând, apoi simultan. Mă întreb cum arăt, dacă m-aș ridica acum la înălțimea pretențiilor lui, apoi îmi aduc aminte că, de fapt, în ultimii zece ani, nu m-am schimbat deloc. Am făcut sport, am mâncat cu grijă, m-am cântărit zilnic, m-am străduit, m-am chinuit, am suferit, cu alte cuvinte, am avut grijă de mine. Și de relația noastră. Și de sufletul lui. Prea multe griji nu duc nicăieri.

Ne mai despart câțiva pași. Îl văd clar. Am stabilit contact vizual. Eu mă înmoi, el se uită prin mine, nu pare să mă fi văzut. Zâmbesc ca toanta. Toate gândurile au zburat, ca stolul de ciori de pe o sârmă înghețată și m-au lăsat neîncepută. Ca nouă. Gata de orice.

– Hei, bună, ce surpriză! mă trezesc eu rânjind, incapabilă să-mi țin cuvintele și entuziasmul sub control.

Abia acum pare că m-a recunoscut. Se uită la mine mirat sau speriat, nu-mi dau seama. Mă simt de parcă am făcut o gafă. O confuzie gravă, fatală. De parcă l-aș fi luat la mișto pe Papa, confundându-l cu unul din gașca de la colțul blocului.

Totul se petrece din mișcare. Peste chipul surprins, suprapune însă în ultimul moment o scurtă înclinare din cap în semn de salut – wow, deci m-a recunoscut – și trece mai departe. O fracțiune de secundă rămân inertă, suspendată în nedumerire.

Însă înțeleg apoi rapid. La un metru de el, o femeie masivă, hotărâtă, desparte apele mulțimii. Îl apucă de mână imediat ce trec de mine și zvonul unei cascade de cuvinte virulente, acide, nestăvilite se prelinge până la mine, tot mai slab, pe măsură ce se îndepărtează… Da, mi s-a confirmat a doua variantă – un om din mulțime.

Sper numai să nu mă fi auzit râzând… spre integritatea sa mintală și corporală.



Citiţi şi

Ați vrut să știți urmarea? Poftim!

Tu ce ai căutat?

I-am lăsat pe alții să ne învețe cum să iubim

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,241 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro