Un cătălin degeaba

Monica Liche

22 November 2013

Îl duc în traistă. M-am gândit să spun că toate femeile cară așa ceva prin viață. Dar nu-mi permit să trag cu ochiul prin gențile altora. Așa că o să vorbesc de geanta mea și de conținutul ei misterios. Da’ de ce port eu așa ceva? Din motiv de lămpi filate în amestecul neuronal cu acele sentimente de amor orgolios. Păi, ce? Eu n-am voie să fiu om?

Ba am! Și având așa calitate, caut bunătatea și alte înzestrări, până-n străfunduri de suflet. Și-s unii de au niște străfunduri tare adânci. Atât de adânci încât mii de ani i-ar trebui luminii să le atingă. Și ce? Eu nu mă dau așa ușor învinsă, doar port în gentuță un atestat de cititoare-n suflete neînțelese. Și uite așa eu văd sclipiri și-n cel mai adânc și neluminat suflet. Asta nu înseamnă că omu-i vreun văduvit de haruri. Din contră! La prima vedere este musai luminos și cel mai probabil pare a avea și niscaiva talente speciale. Aș putea spune că este un bun orator ce își seduce victima cu slove bine ticluite și are și suficient timp să facă asta.

Da! Este chiar el, luceafărul! Asta mai port eu în trăistuță, că deh, el, musiu-ul care-mi atrage atenția are în mod sigur o aură de mister, de destin trecut prin rătăciri multiple. Ce rece este spațiul său, ce praf de galaxii îi înconjoară chipul și… ce imaginație bogată am. Asta ca să fiu blândă cu mine.

“Cobori în jos, luceafăr blând/ Alunecând pe-o rază/ Pătrunde-n casă și în gând/ Și viața-mi luminează”, vorba poetului a devenit componentă a ADN-ului unui neam întreg de femei. Luceafărul acesta este mereu tainic, singur (la prima vedere), poartă pe chip, în mod neapărat, o tristețe aparte ce nu-i pricepută de lumea mult prea puțin binevoitoare, mereu favorabilă. Zic singur (la prima vedere) fiindcă așa vrea dânsul să pară și în mod categoric nu-s singura care l-a zărit. La cât străluce, sigur mai sunt prințese care-i cântă prin raze. Dar de… mă face să mă simt ca și cum alta mai faină nu s-a născut. Și iată încă un element de-l port prin geanta asta: credulitatea. Așa-s de naivă, încât cred tot ce-mi spui. Bine, aleg să cred ce-mi spui. Nu știu să funcționez după principiul că toată lumea minte, asta pentru că nu pot pricepe de ce trebuie să minți ca să exiști. Eh, dar asta-i altă poveste. Naivitatea asta ar putea deveni o problemă, dacă aș insista să rămân atașată de ea, chiar și atunci când realizez că luceafărul este, în fapt, un biet om aflat în mijlocul frustrărilor personale și care mă folosește pentru a-și confirma și reconfirma masculinitatea.

Acum, ce să zic? Se spune că bărbatul e dator să încerce și dacă muza-i căzută-n freză după vorba-i deosebită, vai de fixativ. Și uite așa, când te lovești, suferi. Iar poșeta e și mai greu de dus. La suferit am atestat de expertă. În fine, aveam. Că m-am împiedicat de un status plin de întelepciune: “suferi cât și cum vrei tu”. Așa că m-am decis acu’ o vreme să fac un curs de management al suferinței pentru că stagiul de suferință aplicată devenise un pic aglomerat. Deşi n-am premeditat, am beneficiat de un curs custom made, adicătelea, croit pentru mine. Uite așa înveți să te oprești, totuși, în fața coșurilor de golit gențile prea pline, ca să mai arunci balastul din ele. Prea multe gânduri și servețele cu lacrimi prinse-n ele strică. Și acum să golesc…

Suferință nu mai duc, cel puțin nu mai mult de o zi sau două. Că n-are sens să stau eu să bocesc doar ca să dau greutate și valoare simțămintelor. Au aceeași importanță și dacă îmi vindec orgoliul rănit într-o singură zi, cum ar avea și dacă l-aș mângâia vreo douășpe luni. Mai scap de cearcăne și de ochi umflați.

Naivitatea-i înduioșătoare, dar am mai ascuțit-o pe ici, pe colo, prin părțile mai blânde. Măcar să înțepe din când în când.

Și iată-mă-s înapoi la un luceafăr. Mda, ăsta-i secretul. Să cobori luceafărul din podul imaginației personale și să-i dărâmi soclul. Și uite așa obții un cătălin. În final, tu-l vezi așa cum este el de fapt: comun, ca un substantiv. Și-l privești până când nu mai pricepi de ce-ți pierzi timpul cu… aici engleza are un cuvânt bun: it.

Așa am priceput și eu că astrul de-mi lumina existența nu mai are nici măcar forța unui bec economic. Până la urmă, depinde de mine cum îl văd și ce greutate îi dau. Da’ parcă n-aș băga în geantă o greutate prea mare și asta din motive de prevenire a herniei. Atunci, ce să mai fac eu cu el? Să-l car și să-mi risc sănătatea?

Acu’ mai car în geantă doar niște chei, telefonul, o oglindă și un ruj. Musai un ruj, vanitatea e în floare… și femeia.

P.S.: Ca să rezist tentațiilor viitoare, mi-am cumpărat o geantă-plic.



Citiţi şi

Sunt eu, fosta amantă a soțului tău

Fericirea poate dura doar două zile?

Nu se poate să fi fost ea. Decât dacă…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,905 views

Your tuppence

  1. maria / 11 December 2013 13:56

    Si eu am avut un luceafăr de acest gen,defapt cred ca au fost 2,si ce suferinta inutila a fost,păcat ca tata este,tot un luceafăr din acesta egoist si tembel,de ce credeti ca se mărite unele fete,ca sa scape de parinti ,parinti care le frâng viată,daca de luceferi mai poti scapa,de parinti ba.Femeile aleargă ca sa scape de un destin potrivnic,si arareori scapa,pt ca virusii orgoliului ,lăcomiei ,invidiei sunt puternic inradacinati in unele femei care se numesc mame printre altele.Nu stiu de unde atâta egoism,atâta egocentrism,sa te bucuri de suferinta copilui tău,dar se pare ca exista mame care isi pot invidia propriile fiice,evident le invidiază din prea multa dragoste,am avut mult tupeu sa crestem si sa ne facem o viată,mult tupeu,nici acum nu stiu de unde am avut curaj sa fac ceva in viată si fără ajutorul ei,un capăt de ata nu ti ar da ca sa reusesti,iti da atat cat sa nu reusesti,si sa zici sarutmana si pt asta ca puteam sa nu ti dau nimica,e si normal ca visam la Fat Frumos,chiar daca el nu exista ,atâta lucru ne a mai rămas sa visam la ceva frumos.

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  2. Să te caţeri pe ele… | Catchy / 25 November 2013 23:02

    […] ce povestirăm săptămâna trecută cum e cu genţile noastre cele fizice, dar mai ales cu alea sufleteşti, am rămas cu un sentiment de şira spinării: nu te deşală greutatea, ci tensiunea […]

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  3. Erica / 23 November 2013 15:38

    Minunat articol. M-am regasit in aproape fiecare rand in parte, insa cu iz de trecut demult apus.
    Recunosc insa, ca mi-a trezit interesul acel curs de management al suferintei. Daca nu cer prea mult, se poate sa ne oferi mai multe detalii?
    Multumiri multe si anticipate.

    Cu drag,
    E.

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro