Un fel de eu, tu și noi

Anca Constantin

11 November 2014

Dau peste fotografia asta dimineaţă şi-mi răsare imediat în gând, lângă ea, fotografia lui Bresson… O ştiţi voi. Cea cu tinerii noştri din tren, cea căutată, ghicită, povestită de noi, toamna trecută. Cât ne-am străduit să-i găsim… Cât am încercat să-i desluşesc, să le imaginez drumul, cuvintele, cuvintele nerostite, din strângerea mâinilor, din atingerile mici prinse de cadrul fugar… Şi cât de departe de ei vor rămâne toate vorbele noastre închipuite, toate răspunsurile noastre, stinghere în lipsa vreunei întrebări.

doi

Azi, privind fotografia Vivianei Maier, m-a lovit din senin împăcarea. Împăcarea că i-am găsit. Doi oameni în balanţă cu liniştea lor, împărţind un vis. Acelaşi. Îmbrăţişaţi. Privind pe aceeaşi fereastră. Acelaşi Drum. Sunt ei sau am putea fi noi. Oricare din noi, egal binecuvântaţi de a fi doi. Pereche. Împreună.

Am zâmbit lacrimii răsărită privindu-i. Acum ceva ani n-aş fi ştiut să-i văd. Oamenii care adună poveştii lor ani şi ani, se schimbă, se rup şi se cuprind unui nou întreg cu fiecare treaptă pe care o urcă împreună. Cresc până spaţiul dintre ei piere.

Dar dragostea nu-i toată până nu-i sunt toate silabele pricepute.

Aud mereu sfaturi care mai de care despre cum să păstrezi o relaţie vie, pasională, condimentată, proaspătă, şi alte cuvinte de reviste glossy.

Aud mereu că în tine, femeie fiind, trebuie să încapă cât mai multe, pe deasupra şi într-o siluetă fără cusur: mamă, soţie, pe stradă una, în pat alta şi încă una în bucătărie parcă. Şi nici bărbat nu mai e uşor să fii, ca odată. Ne trebuieşti când erou, când Făt-Frumos, când Batman (nu, ăsta nu-i erou!), când puternic, când sensibil, împărţind cu noi şerveţelele în miez de noapte, privind a douaăsutepaişpea oară, The Notebook. Toate în acelaşi timp, toate năvală de „Trebuie”, de nisipuri mişcătoare în care primul lucru pe care-l uiţi e cine eşti tu.

Dar dragostea nu-i toată şi nici plină până nu-i pricepi toate colţurile, rotunjimile, treptele, luminile, umbrele. Până nu-i trăieşti toate vârstele, până nu ajungi să-ţi poţi iubi omul cu toate iubirile pe care le ştii – ca pe un copil, iubit, prieten, părinte, camarad şi iar copil. Toate pe rând şi în acelaşi timp, toate năvală de „am ales” şi linişte de „doar aici pot fi eu”.

Ca să nu mă desprind de forţa exemplului… Zilele astea am primit durerea de a nu-mi putea folosi mâna dreaptă. Nu ştiu să renunţ, să cer ajutor, să-l primesc nici atât, fie vorba între noi, a fost un coşmar să pricep că nu pot face nimic, că sunt izolată de neputinţă. Dar am greşit în frica mea.

Pentru că iubirea e atunci când omul tău îţi poate vedea cea mai cruntă disperare fără să te judece, te poate strânge în braţe chiar dacă ţipi, te poate spăla ca pe un copil şi îţi poate şterge lacrimile fără să vadă niciodată vreun cearcăn.

Iubirea e atunci când treci dincolo de trup, de simţirea de carne, de atingere, mai sus de frumos şi urât, de nou şi vechi, de mult şi puţin.

Iubirea e atunci când e greu, dar rămâi.

Iubirea e precum în Cer, aşa şi pe Pământ.

Sau nu e deloc.

Zilele astea am primit privilegiul de a nu-mi putea folosi mâna. Pentru că doar atunci când pierzi ceva, trebuie să ridici ochii să găseşti cu orice preţ fărâma de bine. Înveţi să preţuieşti, să dezveleşti lucrurile şi oamenii de formă, până răzbate către tine miezul, rostul, lumina.

Iubirea e prezenţă, e putere!

Putere să-l duci pe celălalt pe braţe când nu-şi mai poate merge paşii.

Putere să rămâi când toate sclipirile de graţie ale tinereţii şi dorinţei pălesc în faţa unei suferinţe sau molcom firesc, în faţa timpului.

Putere să vă ţineţi de mână strâns, cu scrâşnet de oase, înainte de a vă arunca, tineri, necunoscutului.

Putere să creşteţi amintiri din plinul zilelor senine, din foamea celor de furtună. Pe care le-aţi trecut strânşi unul în altul.

Putere să vă îmbrăţişaţi unul altuia, a ocrotire moale, somnul unei după-amiezi, oricând, până la ultima toamnă.

Putere să nu mai fiţi femeie şi bărbat, ci un singur trup întreg, fără fisura îndoielii, fără ridurile bănuielii, fără vârste, măsuri, judecăţi.

Anca CŞtiu, nu-i uşoară deprinderea asta de forţă, curaj, nebunie şi cuminţenie deopotrivă.

Dar e simplă, ca toate minunile pentru care suntem născuţi a fi parte.

Cere iubire, timp, iubire.

Aşa cum pâinea cere făină, apă şi sare. Un fel de eu, tu şi noi. Cu care n-ai să mai fi flămând niciodată.



Citiţi şi

Frica de-a mai iubi după o despărțire pe care n-ai vrut-o tu

Am fost hărţuită şi am hărţuit

Unde dispar iubitele după căsătorie

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,260 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro