Un nume de Femeie: Oltiţa Cîntec.

Maura Anghel

14 March 2012

Vă invit la un taifas cu *Oltiţa Cîntec, directorul artistic al *Teatrului pentru Copii şi Tineret “Luceafărul” din Iaşi, un cunoscut critic şi un prieten drag mie. De la ea am învăţat că nu trebuie să ne temem de cuvinte şi nici să ne ascundem în spatele lor. Când ai de spus ceva, spune! Atitudinea contează!

– Femeie şi critic de teatru. Nu sună cam dur?

– Critica, în general, nu numai cea teatrală, nu e o profesiune care ţine de gen. Deşi e “o critică, două critici”, deci cuvântul e la feminin! Şi dacă stau să socotesc bine, cred că avem mai multe doamne care practică această îndeletnicire intelectuală decât domni, aşa că, iată, statisticile indică o majoritatea feminină. Poţi să fii o mână de fier într-o mănuşă de catifea ori o mână finuţă, care nu se teme de bardă!

Ca să fii un bun critic trebuie să ai calităţi înnăscute, şlefuite în cursul formării profesionale şi exersate prin practică. Printre cele “obligatorii” sunt spiritul de observaţie, curajul, capacitatea de analiză, puterea de sinteză, memoria. Evaluarea unui spectacol e o operaţiune complexă, care presupune cultură generală, o solidă cultură de specialitate, adică sute de spectacole vizionate în cât mai multe locuri, lecturi teoretice de istoria artei, muzicii, teatrului, informaţii privind artiştii despre care scrii. Şi, ca şi în actorie, fără pasiune nu se poate!

Ideea că actorii, pictorii ori scriitori eşuaţi virează spre sfera criticii e cât se poate de falsă. Există o diferenţă structurală între creatori şi analiştii fenomenului scenic, pentru a excela în cele două domenii ai nevoie de calităţi diferite. Şi dacă în preistoria ei, „critica” se manifesta cu aruncatul de ouă ori legume stricate dinspre public spre scenă, acum critica înseamnă urmărirea spectacolului, conturarea unei opinii, eventuale discuţii cu realizatorii, dacă aceştia sunt deschişi. Statutul criticului la noi se combină cu acela de teatrolog, de cercetător în sfera artei scenice, selecţioner pentru anumite festivaluri, de implicare, uneori, în sfera creaţiei, prin traduceri, dramaturgie, colaborarea cu regizorul pentru realizarea textului de spectacol etc. Sigur că atunci deontologic e să nu te exprimi public în privinţa reuşitei ori nereuşitei acelui proiect.

 – Ce analizează un critic? 

– De analizat, se analizează totul, teatrul e o artă sincretică, în care intră şi literatură, arte plastice, arhitectură, muzică, regie, actorie, scenografie, ecleraj etc. Uneorii, studenţii mei, cei mai nerăbdători, mă întreabă din prima zi cum se scrie o cronică teatrală. Când le răspund că nu există o reţetă şi că e vorba despre un proces, le simt dezamăgirea. Dar pe parcurs înţeleg că mai întâi e nevoie de cunoştinţe privind textul de teatru, actorie, regie, muzică, adică un orizont cultural destul de larg, fără care nu se poate. În această profesiune, mai mult decât în oricare alta, trebuie să te informezi mereu, să fii la curent cu tendinţele estetice, cu ce se face prin alte părţi, să compari, să evaluezi. Criticul nu e un judecător care dă sentinţe, e un evaluator, un expert care lansează, cu argumente, judecăţi de valoare. Argumentarea e întotdeauna foarte important, nu se poate fără ea.

În ultima vreme, aud tot mai mulţi confraţi de breaslă care susţin ideea că lumea nu mai citeşte critică de teatru. Nu le împărtăşesc părerea! Lumea citeşte în continuare, e drept că în presa scrisă nu e prea mult spaţiu pentru cultură. Dar eu cred că şi noi, criticii, trebuie să ne adaptăm stilul la spiritul timpului. Adică una e să scrii pentru un cotidian, mai puţine rânduri, mai puţină teoretizare, un stil mai accesibil şi e altceva să faci un articol pentru o revistă de specialitate. Exact ca în artă, trebuie să ţii cont de cui i te adresezi. Altfel, vei rata destinatarul.

– Te-ai gândit să schimbi rolurile şi să urci pe scenă? 

Nu mi-am dorit niciodată să fiu actriţă. Ca teoretician, mi se par mult mai generoase personajele negative şi cele secundare. Pentru că şi unele şi celalte necesită mecanisme ale creaţiei mai complicate, mai subtile. În acest tip de roluri anumiţi actori îşi dau măsura talentului.

În opinia mea, locul criticului e în partea neluminată a teatrului, în sală adică, în fotoliul de spectator. În lumina reflectoarelor, vizibili trebuie să fie actorii. Am avut odată chiar o mică polemică pe această temă cu domnul George Mihăiţă. Dar sunt, într-adevăr, critici, destul de mulţi, care se consideră mai importanţi decât creatorii, care îşi doresc vizibilitate mai mare decât actorii înşişi. Nu e genul meu!

– Şi totuşi, dacă ai fi actor, ce fel de critic ţi-ai dori? 

– Generic, mi-ar plăcea un critic sever. Sincer! Pentru că aş şti că raţionamentele lui sunt demne de încredere, că nu are prejudecăţi, că nu utilizează eufemisme doar pentru a fi popular. Profesiunea de critic nu e una care se fundamentează pe popularitate. Chiar mi se par suspecţi cei prea iubiţi de creatori, criticii trebuie respectaţi în primul rând. Fiecare are un stil, şi profesional şi interuman, nu există reţete, dar o anumită distanţă faţă de zona scenei se impune.

Social vorbind, nu jucăm teatru în fiecare zi, nu purtăm toţi nişte măşti? Iar femeile au mereu roluri… 

Societatea e plină de „actori”, într-adevăr. Unii sunt mai talentaţi, alţii mai puţin, dar la un moment dat cu toţii se trădează, le cade masca şi rămân ei înşişi. Cei care simt nevoia de mască nu ştiu, probabil, cine sunt cu adevărat şi au nevoie de acest tip de suport. Poate unora le şi foloseşte, dar cred că e bine să fim ceea ce suntem. Măştile sociale apar din nevoia aceasta de a se conforma unor modele – omul de succes, tânărul întreprinzător, corporatistul, femeia puternică, femeia fatală etc. Şi atunci se străduiesc să se încadreze în aceste tiplogii. Dar frumuseţea lumii constă în marea ei diversitate, în faptul că unii suntem bruneţi, alţii blonzi, unii mai înalţi, alţii mai scunzi. Nu trebuie să ne standardizăm. Poţi să fii şi femeie de succes şi soţie, şi mamă, în acelaşi timp, ce-i drept, cu un efort fizic mai mare, cu mai multe nopţi nedormite, cu vreo câţiva centimetri în plus de ţesut adipos, dar cu un tip bucurii unice pe care doar o familie le poate oferi. Dacă eşti de succes şi nu ai cu cine împărtăşi bucuriile, atunci la ce-ţi folosesc? La ego, da!?

– Doar teatru, Oltiţa? Şi… filmul?

– Nu, evident, nu este şi nici nu poate fi numai teatru. În prezent, între arte există atât de multe interferenţe, încât ar fi eronat să le izolezi. Filmul e… amantul meu, cu el trădez măcar o dată pe săptămână teatrul. Îmi plac filmele de artă, policier-urile, cele care au o poveste spusă inteligent pe calea imaginilor, în care îi revăd pe Meryl Streep,  Al Pacino, Robert de Niro, Jack Nicholson. Filmele proaste mă întristează, mi se par o irosire de resurse şi o mare pierdere de timp. Când, totuşi, nimeresc la un film slab, dacă nu plec, încerc să mă amuz şi să anticipez intenţiile scenariştilor şi evoluţia interpreţilor. Din copilărie obişnuiam să fac asta, atunci ţinta erau desenele animate! De acolo mi se trage! 

* Critic de teatru şi publicist, doctor în Teatrologie. A semnat mii de cronici teatrale, consemnări, eseuri, studii, recenzii, interviuri, portrete. Este şi autor de carte, membru al Uniuniii Scriitorilor, care în 2011 i-a acordat Premiul Secţiunii Critică pentru volumul Hermeneutici teatrale, apărut la Editura Niculescu. A iniţiat multe proiecte de teatru dedicate tinerilor, este selecţioner al multor festivaluri de gen, membru în juriile de specialitate ale Galelor UNITER. Profesor asociat la Departamentul Teatru al Universităţii de Arte “George Enescu” Iaşi, secretar general al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru-Secţia Română. A fost decorată cu Medalia Meritul cultural clasa I. Un CV impresionant, semnat de un om pasionat de frumos şi de teatru. Oltiţa Cîntec.

* Teatrul „Luceafărul” va reprezenta România la Praga

 În perioada 28 mai – 3 iunie, la Praga va avea loc cea de-a XVI-a ediţie a World Festival of Puppet Art – Festivalul Internaţional al Artei Păpuşăreşti, la care participă trupe din întreaga lume.

Numele Teatrului „Luceafărul” Iaşiapare în programul prestigioasei manifestări pentru a cincea oară consecutiv, fiind selectat să reprezinte România cu două producţii foarte diferite sub aspect stilistic: Dumbrava minunată ,după Mihail Sadoveanu, şi O harababură!, după Ion Sava, ambele în regia lui Ion Ciubotaru.

Participarea artiştilor ieşeni are deja o mică istorie: 2008 – O rază de soare de Al.T. Popescu, Premiul special pentru cel mai încântător spectacol; 2009 – Furtuna de Shakespeare, Premiul pentru imagine scenică; Punguţa cu doi bani după Ion Creangă, Premiul pentru continuitatea artei păpuşăreşti; 2010 – Aventurile baronului Münchausen repovestite de Ion Sapdaru şi Gabriel Andronache, Premiul de interpretare masculină, pentru rolul titular obţinut de Liviu Smântânică; 2011 – Cartea junglei după Rudyard  Kipling, Premiul publicului, Premiul special pentru regie – Oana Leahu, şi pentru diversitatea mijloacelor păpuşăreşti.



Citiţi şi

Cum este viața?

Ieşi, domnule, din cutie!

Mamă, la oraș e foarte bine

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,517 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro