Une simple histoire d’amour

Laura Câlțea

21 October 2014

Laura Câlțea– Avea motive întemeiate să n-o facă. În duminica aceea, soția îi făcea cartofi prăjiți pentru masă.

– Și ăsta este un motiv suficient ca să nu te omori?

– Este.

Dispărut pe mare în urmă cu 10 ani, spectrul lui Ulises Adsuara se întoarce sub chipul unui bărbat înecat pentru a bântui locuitorii micului port mediteranean Circea. Naufragiat pe mal într-o foarte călduroasă zi de duminică, cadavrul, îmbrăcat ca un mire după părerea curioșilor, se întâlnește în clădirea morgii cu cea care-i va fi, sau i-a fost, nu se știe, mireasă. Naufragiată și ea pe o plajă vecină, îmbrăcată într-o rochie Chanel și cu un buchețel de flori sălbatice plutind lângă ea, Martina Lambert, soția celui mai bogat bărbat din oraș și văduva mai sus-numitului Ulises Adsuara, i se alătură în marea călătorie pe care se spune că o facem cu toții singuri. O întreagă odisee începe de aici, o odisee a rememorării, spusă de glasul mării și de șoaptele vântului, o poveste de dragoste unică și, în același timp, la fel ca toate celelalte, o iubire ce se rescrie cu fiecare întâlnire între un bărbat și o femeie.

O rescriere modernă a Odiseii lui Homer, Glasul mării, romanul spaniolului Manuel Vicent urmărește, mai degrabă, rătăcirile eroilor săi pe propriile mări interioare. Ulises Adsuara și a sa Penelopă, pe nume Martina, se întâlnesc sub soarele arzător al unui mic orășel mediteranean, se iubesc, apoi se pierd pentru a se regăsi și a se iubi cu și mai multă forță. Cine iubește pe cine, cine părăsește și cine rămâne, cine e el și cine e ea… toate întrebările îți rămân pe buze la finalul unui roman care, fără a fi complicat, reușește să fie surprinzător de la început până la sfârșit.

O poveste cu un erou modern ce pare subjugat de aceeași pornire aventurieră care i-a mânat pe eroii din toate miturile, din toate poveștile și din toate romanele, să-și părăsească soțiile și casele și să pornească peste mări și țări, în căutarea a… A ce? A ceva ce probabil numai ei știu.

glasul mării

sursa foto

Însă dacă, în epoca modernă, Ulise visează tot aventuri și călătorii peste mări și țări (doar pentru a descoperi că fericirea adevărată era cea de acasă), Penelopele moderne nu mai sunt atât de doritoare să stea cuminți și să-i aștepte să se întoarcă. Și, în locul vajnicilor eroi gata mereu să se bată pentru Dreptate, pentru Iubire, pentru Adevăr și pentru orice altă idee pe care scriitorii țin să o scrie cu majusculă, parcă apreciază tot mai mult un erou casnic care e în stare să spele singur vasele: „În vreme ce îl aranja puțin, Ulises o contempla din pat, dar ea i-a spus că după ce a făcut înconjurul pământului în singurătate ar fi trebuit să învețe să facă curat prin casă și să spele vasele. Așa trebuie să fie eroii moderni”. Întreg romanul e plin de astfel de mici sclipiri care rescriu dintr-o întorsătură simplă de condei mituri și adevăruri luate de-a gata.

glasul-marii_1_produsDincolo de eroi și de eroine, de aventuri și inițieri, Glasul mării rămâne, vorba cântecului, une simple histoire d’amour. O poveste de iubire nici mai complicată, nici mai simplă decât altele, o poveste cu doi oameni care se iubesc, se pierd și se regăsesc și care, în final, rămân pe buze cu aceeași întrebare pe care și-o puteau pune în primul moment în care s-au întâlnit: „Cine ești?”. Întrebarea asta, pe care Ulise și Martina și-o adresează unul altuia în momentul ultim, într-un moment în care credeai că fiecare știe totul despre celălalt, ne face să ne întrebăm cât de mult îl cunoaștem, de fapt, pe Celălalt, pe Marele Necunoscut alături de care trăim?

Mie, spre final, cartea mi-a deșteptat un sentiment demult uitat, un sentiment pe care mi-l dăduse o poezie citită în adolescență, aparținând unei poete despre care nu am reușit să aflu absolut nimic și care, la vremea aia, m-a bântuit mai mult decât Eminescu, Minulescu și Nichita la un loc. Nu m-am lăsat până n-am găsit-o într-unul din multele caiete pe care le umpleam pe-atunci cu poezii și citate și, după ce am recitit-o, am simțit că încheie perfect romanul lui Manuel Vicent. Așa că, la final, v-o las și vouă să vă bântuie frumos poeta mea necunoscută:

 

Mi-au rămas prea puține valuri

Să-ți pot ciopli chipul în pântecul

Mării.

 

Mi-au rămas prea puține țărmuri

Să renasc din atâtea plecări

O așteptare.

 

Mi-au rămas prea puține zăpezi

Să dau eternității numele de anotimp.

 

Și, totuși, mi-au rămas atât de multe cuvinte

Să te pot cuprinde într-o singură întrebare:

Cine ești?

(Iulia Dora Marinescu, Cine ești?)

 

Glasul mării, Manuel Vicent, Ed. Univers, 2013, traducere Lavinia Similaru, colecția „Globus”

Pe Laura o găsiți cu totul aici.



Citiţi şi

De ce ne este frică să iubim?

Mi-ai promis

Copilul care a refuzat să crească

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
992 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro