Unele chestii se întâmplă pur și simplu

Daniela Toader

17 May 2015

daniela toaderUnele chestii pur şi simplu se întâmplă. Adică se întâmplă atunci când tu, care le prevezi pe toate, ţi-ai luat gândul, speranţa, ideea că s-ar putea întâmpla. Genul acesta de chestii, când se întâmplă, te lovesc în moalele capului şi te întorc cu susul în jos. Tu te spargi în zeci de cioburi, părţi ale unui acelaşi odată întreg şi, încercând să te aduni, să te cauţi printre zecile de alţi oameni sparţi, tu te spargi şi mai tare, amestecându-te la rândul tău cu cioburile celorlalţi, întrebându-te dacă nu cumva s-a dereglat lumea, dacă nu cumva ai uitat să te trezeşti din somn, dacă nu cumva şi-a bătut cineva joc de tine trândindu-ţi hodoronc-tronc o capcană, aşa, doar aşa, ca să-ţi măsoare capacitatea de a face faţă situaţiilor neprevăzute.

Când am ajuns în aeroport am căutat obosită banda cu bajele. Nu mai aveam ochii necesari distanței, îmi lăsasem privirea de vultur undeva într-un deceniu uitat de lume, acum priveam lumea prin ceaţă, oamenii se ciocneau de mine şi nu-şi cereau scuze, eu îi iertam, ajunsesem într-un sfârşit acasă. Era cald şi bine. Am găsit banda şi am aşteptat bagajele numărând oamenii. Aşa de tare îmi place să număr oameni încât nu mă pot împiedica. În cele mai ciudate momente mă apucă numărătoarea. La început număr în gând, până la zece, apoi mă încurc în oameni şi încep să urlu cât mă ţine gura. Oamenii mă privesc ciudat şi-şi văd de ale lor, mă consideră probabil nebună oamenii, de ce i-aş contrazice, în definitiv există o logică ascunsă în fiecare om. Tot numărând am văzut la un moment dat un flash şi apoi încă unul şi dintr-o dată am devenit curioasă “de ce atât de multe flash-uri într-un aeroport atât de mic?” – fie vorba între noi aeroportul nu e mic, a fost odată, acum vreo trezeci de ani când a fost să plec aproape de tot, între timp a devenit un aeroport mijlociu, între timp am învăţat că există aeroporturi cu adevărat mici, foarte mici şi foarte departe, acolo unde nu există difuzoare şi nici speakeri, acolo unde zborurile sunt anunţate “manual” nici foarte tare, nici foarte încet.

Tot întrebandu-mă de unde şi până unde atâtea flash-uri m-am luat după ele, în direcţia lor, perpendicular pe banda din faţă şi atunci m-am oprit brusc şi m-am frecat la ochi. Nu, nu-mi intrase nimic în ochi, era ceaţa obişnuită şi eu încercam să o dau la o parte şi să cred ceea ce mi se păruse că văd. Am închis ochii şi i-am deschis şi ceaţa tot acolo şi imaginea şi ea, în spatele ceţii. Îmi spunea ceva imaginea aceea, aducea parcă cu cineva cunoscut, eram un fel de fan , îi urmăream toate meciurile, nu dintr-un patriotism prost înţeles ci pentru că-mi plăcea cu adevărat. Imaginii îmi venea să-i dau un nume, dar nu eram sigură, deloc nu eram sigură de mine, părea atât de tânără şi atât de abordabilă acolo lângă stâlpul ăla gri-beton-armat aşteptând cuminte bagajele, încat devenise una cu restul oamenilor. Era acolo lângă banda bagajelor din Anglia, exista escală în Anglia şi asta era o explicaţie plauzibilă, în favoarea Simonei Halep.

cu simona halep

Oamenii treceau şi unii se opreau şi se întrebau probabil şi ei, la fel ca şi mine dar ei reacţionau mai repede şi-şi luau inima în dinţi mai repede şi cereau voie “să” şi apoi se prindeau în poză – ei, oamenii, erau mai mulţi ca mine, unul se aşeza “lângă” şi ceilalţi apăsau pe buton. Eu mă simţeam foarte singură, aş fi vrut şi eu o poză cu Simona, dar eram prea timidă, cine să îndrăznească marea cu degetul, eu eram prea puţină, cine să apese pe buton? M-am tot învârtit în cercul ăla ros din jurul benzii întrebându-mă cum şi în ce fel aş putea – dacă aş putea – dacă aş îndrăzni, dacă ar fi serios din partea mea să îndrăznesc, m-am tot învârtit până m-am decis că aş putea să îndrăznesc un selfie, dacă nu mi-ar tremura glasul şi nici degetul şi daca aş găsi poziţia ideală, cadrată, centrată, perfect polarizată.

Şi-am îndrăznit !

Am mulţumit frumos şi n-am plecat, m-am simţit obligată să mai adaug câte ceva, din suflet, oamenii în general plecau mulţumiţi că obţinuseră ceva ce nici măcar nu ştiuseră că-şi doreau, eu nu puteam să plec fără să-mi exprim admiraţia, şi respectul, şi lauda, şi tot ceea ce se cuvenea, fără să pic nici un moment într-un patriotism prost înţeles.

Apoi mi-am recuprat bagajele şi am ieşit pe uşa din faţă, fix în spatele Simonei. A două zi m-am văzut la televizor şi în nişte poze pe Internet. În toate ipostazele ezitam şi asta se vedea cu ochiul liber. Singura ipostază în care am ezitat cu adevărat voluntar fusese o fotografie în alb şi negru făcută de un fotograf din centrul Braşovului. Îmi aduc aminte că mă pusese să privesc “înspre jos stânga, aşa, pierdut” şi eu făcusem fix ce mi se ceruse şi ieşise o poză de o melancolie vizibilă.

Privind “selfie”-ul cu Simona am simţit nevoia să redevin şi atunci am publicat fotografia aceea alb negru pe “zid”, aşa , întru amintirea unor vremuri îngropate demult. Am publicat-o, am devenit al dracului de nostalgică, atât de nostalgică încât am început să plâng după toate pozele acelea alb-negru pierdute undeva cine ştie pe unde, şi aşa am rămas, agăţată în bucla timpului, undeva prin clasa a doisprezecea până când a fost să mă întorc din nou şi din nou, acolo, departe şi să-mi trăiesc nostalgia până la os, pe muzică anilor ’80, în bucla anilor ’80 . Acolo unde a fost să găsesc mesajul care mi-a închis gura cu buclă cu tot: “ultima dintre poze o mai am şi acum acasă şi mi-e tare dragă”.

Unele chestii pur şi simplu se întâmplă. Adică se întâmplă atunci când tu, care le prevezi pe toate, ţi-ai luat gândul, speranţa, ideea că s-ar putea întâmplă. Genul asta de chestii, când se întâmplă, te lovesc în moalele capului şi te întorc cu susul în jos. Tu te spargi în zeci de cioburi, părţi ale unui acelaşi odată întreg şi, încercând să te aduni, să te cauţi printre zecile de alţi oameni sparţi, tu te spargi şi mai tare, amestecându-te la rândul tău cu cioburile celorlalţi.

Pe Daniela o găsiți și aici.

Citiţi şi

Dragostea e pentru leneși

Doamnă, cu ce treabă prin Parlament?

Aruncați chiloțeii, tricouașele, pijămăluțele sau cămășuțele de noapte!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
999 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro