Uneori nici nu vreau să mă uit la pensionarii ăștia

Gabriel Sandu

22 July 2017

gabriel-sanduÎn tramvaiul cu care circul când mi-e bicicleta-n service e o altă lume.

Bătrânei acrișori care se împing cu pungile lor, unii pe alții și pe oricine le-ar sta în drumul lor spre scaunul liber. M-am gândit mult până să scriu asta, pentru că nu mi se pare nimic mai derizoriu decât să portretizezi negativ o categorie (care a ajuns) lipsită de apărare și de care România își bate joc cum doar ea știe mai bine: bunicii noștri. Cu băscuțele lor negre și gecile gri, își târșâie ultimele firmituri de viață spre nepoți, o piață mai ieftină sau poate un parc unde joacă table, încinși de soare.

La început mi-era frică de ei, iar asta se manifesta la fel ca atunci când mergeam să scriu reportajele cu pensionarii care susțineau Antena 3: cu groază, compasiune, fascinație antropologică și dezgust imens pentru trustul care-i dezinforma.

Mi-amintesc „marea ieșire a pensionarilor” din Piața Constituției, când Dana Grecu s-a pus în genunchi și a început să zbiere apocaliptic în fața unor oameni care-și aveau numărate gratuitățile la RATB. Apogeul bătăii de joc mi s-a părut când Morar le striga unor oameni care abia se mișcau „să ridice mânuțele sus pentru profesorul Voiculescu”. Pe o atmosferă antrenată muzical de CRBL și Jorje. Încerc să justific spaima mea de bătrânețe și fiorul că ceea ce trăiesc acum va trece prea repede (și poate prea degeaba) prin faptul că (nu de puține ori) sunt posac și acrit. Probabil știu că, dacă nu voi avea grijă, când ridurile se vor lasă definitiv peste mine, am toate șansele să ajung fix așa. Un bătrânel cu bască neagră și geacă gri.

Și peste asta adaug și probabilitatea să mă procopsesc cu cea mai scârboasă predispoziție spre nostalgie, în care-mi voi rememora la infinit timeline-ul de facebook al tinereții mele, de ce june frumos și talentat eram, ca-ntr-o distopie demnă de Black Mirror.

Dacă revin în tramvaiul de care am zis inițial, mă văd nevoit să recunosc că uneori nici nu vreau să mă uit la pensionarii ăștia. În ei e predispoziția a tot ce aș putea fi și totodată sinteza unui stat nefuncțional față de plătitorii lui de taxe, iar asta mă scoate din minți. O suspiciune constantă, o dușmănie transparentă în expresie care mi se pare atât de specifică est europenilor.

Stau în capătul tramvaiului și urmăresc un om, cel mai probabil fără adăpost, cum își mută zecile de sacoșe enorme spre scara de coborâre. Se clatină. Poate e beat, poate flămând, poate e obosit, poate din toate câte puțin.

tramvai

Ușile se deschid. Omul aruncă una dintre sacoșe (și șapca, din greșeala) între ultima treaptă și peron. Între timp, scoate și restul sacoșelor. Tactica blocării ușilor până coboară se simte că este exersată. Într-un final, ajunge pe peron, împreună cu toate pungile lui. Cu greu, își ridică de sub tramvai șapca. Și-o pune pe cap. Se clatină pe loc.

Urcă un alt om fără adăpost. Tramvaiul pornește. „Bine că a mai lăsat ăsta ușile deschise, că te sufoci de la mirosuri, nu de la căldură”, zice o femeie la telefon.

Pe homeless-ul care a urcat de data asta l-am văzut de fiecare dată când am mers pe ruta asta. Cred că, cel mai probabil, asta face, se dă înainte și înapoi cu fiecare tramvai care vine. E mic, chelios, dar cu părul de pe ceafă lung, cu dread-uri formate de la timp, bate spre a treia tinerețe și el. Miroase mai rău decât media oamenilor străzii de care am dat în autobuze, mai rău decât cel care a coborât adineauri. M-am obișnuit, când apare încep să respir pe gură, el strigă de două-trei ori „Libertatea la 50 de bani”, nu cumpără nimeni și aia e.

O fată tânără care stătea jos a început să plângă când l-a văzut. Nu știu cum a ajuns exact în lacrimi, mi-a atras atenția când deja era roșie la față, cu vocea strangulată și cu o hârtie de 5 lei în mână. Îi zicea:

„Îți dau 5 lei, numai te rog coboară la prima, că nu mai pot”. Omul cu ziarele stătea inert, părea că nu înțelege oferta.

Tipa a continuat:

„Ești aici în fiecare zi, mereu mă duc în față sau în spate, înțeleg, dar azi mi-e rău de mor și trebuie să ajung la muncă! Te rog ia banii, înțelege-mă și tu și coboară. Omul a luat banii, s-a dus în spate și s-a pus pe scară în fața mea. O femeie face acrobatică, astfel încât să-l depășească pe scară fără să-l atingă. Omul îi întinde un ziar:

„Poftiți, Libertatea la 50 de bani!”

Femeia se retrage din inerție, să nu fie atinsă, dă peste o băbuță, se scuză. Trecem de o biserică, c-o mână își face cruce, cu cealaltă se caută în geantă. Scoate un leu, îi dă omului cu ziarele, care deja împacheta frumos gazeta. Femeia face un semn că nu e nevoie. La prima, coboară amândoi.

Se urcă un individ, plăpând, dar foarte agresiv în gesturi. Acostează niște femei în vârstă care stau jos.

„Dați-mi locul să stau! Sunt bolnav!”

Femeile se agită și ele, îi spun „bolnavii au locuri rezervate în față!”. Omul se răstește la ele:

„Și cum vreți să ajung acolo? Nu vedeți că abia merg?!”

Câțiva încep să râdă, probabil pentru că nu părea să aibă neapărat o problemă. El insistă:

„Sunt operat la trei picioare și la coloană, dați-o dreaq dacă și asta e omenie!”

Un el și o ea din proximitatea mea, cuplu, se uită la mine. Zâmbim toți trei. El se scarpină peste prohab și ne spune: „e dat dreacu țiganu”. Ea îl lovește peste braț în joacă: „Nu mai fi rău!”

Eu îmi pun casca înapoi, cu podcastul pe care îl oprisem când s-a dezlănțuit delirul în tramvai, și nu mai aud restul dialogului. Un alt tip, unul masiv de data asta, îmi face semn repulsiv din degete, în sens de „fă-mi loc”. Se înghesuie lângă mine și scoate un pumn de semințe. Sparge la ele așa sonor c-aud cu tot cu căști. Mă uit urât la el și se preface că pune cojile într-o punguță, apoi când mă întorc le dă drumul într-un colț. Gata, m-a prostit, și-o fi zis.

Cobor la prima, transpirat și învins. Bătrâni, tineri, de vârstă medie, nu contează. This town has failed us all.

Pe Gabriel îl găsiți și aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Am câștigat la loto!

Frumusețea unei femei

Ține-te tare, doamnă! Viața nu-i pentru cele care renunță ușor!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
7,709 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro