Urmare la “te iubesc”

Andreea Ionescu

20 January 2014

Andreea IonescuPe vremea când eram angajată la compania americană din Washington de la care am învăţat business, mă uitam la cetăţenii locali şi mă minunam cum îşi spun ei “I love you” tot timpul. Aşa de des, încât expresia îşi pierduse fondul… totul era cu I love you. Mi se părea greţos, siropos şi copilăresc.

Ai crescut într-una dintre acele familii în care autocontrolul era preţuit înainte de orice altceva? Din aia, victoriană ca abordare,care reprimă e exprimarea emoţională. În care “Te iubesc” pare la fel de îndepărtat, ca probabilitate, ca frigul în iad. Nu se cade, nu? În care oamenii plâng când cred că nu îi aude nimeni.

E cea mai bună reţetă pentru a creşte un copil cu un program personal împovărător – cel de autocontrol pentru conformitate – şi cu un handicap major de manifestare personală. Să nu poţi să spui te iubesc bărbatului care ţi-a pus inelul pe deget, copilului pe care l-ai făcut, nu-i aşa, atunci când partenerul tău a spus că e pregătit, nu când ţi-a venit să îi faci un copil… etc., etc.

Din fericire, toţi primim câte o palmă de la Soartă, aşa, peste ceafă, când o luăm razna de tot, şi apare cineva sau ceva care te trage, cu insistenţă, de poala hainei ca să te întorci şi să termini temele nefăcute. Nu ca americanii, dar, când îl spui, îl şi simţi. Şi nu e rezervat Celuilalt, ci este făcut să îl împarţi, ca şi îmbrăţişările, cu cât mai multă lume.

te iubesc

Poveste amuzantă pe post de paranteză: consiliu de conducere la o firmă mare, nu spui care. În şedinţele astea curge mult testosteron, chiar dacă vorbitorul posedă în mod oficial ovare. Există o satisfacţie majoră când o victimă e pusă la pământ şi curge sânge, chiar dacă a doua zi ne facem că suntem, din nou, prieteni. Într-o asemenea cădere în prăpastie, mă întâlnesc cu o acuzaţie de business care nu mă făcea să par doar neglijentă, ci şi incompetentă. Gravă, deci. M-am uitat prelung la adunare. Puteam veni cu argumentul de business, dar nu voiam să mă dezvinovăţesc. Voiam să reaşez echilibrul de forţe. M-am uitat în ochii şefului meu, care fusese aspirat, cu bună ştiinţă, în curentul de denigrare, şi îi spun, lent, cu voce joasă: Şi eu te iubesc. Reacţia a fost delicioasă. După o aparentă dispariţie a aerului din încăpere, s-a luat pauză. Am primit scuzele binemeritate şi am pus pe agenda următoarei întâlniri de board subiectul, pentru limpezire.

Primul pas, însă, evident, e să ai curajul de a-l spune fără să crezi că arată vulnerabilitate, că dezechilibrează balanţa contabilă a relaţiei tale.

Aşa că vă propun o reinventare, valabilă pentru toţi cei care se regăsesc în povestea de mai sus. Dacă aţi trăit blocajul lui te iubesc, puneţi mâna repede, repede, pe mobil, până nu vă răzgândiţi, scrieţi-i te iubesc, atât, nimic mai mult, şi urmăriţi rezultatul. Uneori e extrem de nostim, dar decojirea formalului din relaţie s-ar putea să vă ofere o reinventare minunată.

Şi, bineînţeles, nu uitaţi să scrieţi aici ce s-a întâmplat. Ca să învăţăm cu toţii. 🙂

Citiţi şi

Da, era însurat

Eşti soţia lui. De ce ne faci de râs?

Cui i-e frică de 30 de ani? Că mie, nu! (10 de ținut minte)

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
4,554 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro