Vă place menta?

Daniela Toader

16 June 2015

daniela toaderTipul din faţa mea avea ochelari pătraţi, genul acela de ochelari în pas cu vremea. Era undeva înspre doisprezece şi el se aşezase pe scaunul din faţa mea, îşi rânduise frumos sacul din piele maro pe genunchii strânşi cu grijă, mă privise în treacăt – în acel moment precis îmi dădusem seama că-l priveam cu insistenţa celui care nu văzuse în viaţa lui un sac de piele maro aşezat cu grijă pe nişte genunchi strânşi cu grijă sub un tip cu ochelari pătraţi- şi apoi îşi deschisese cartea la pagina marcată cu un semn de carte imaginat dintr-un bilet de metro deja folosit.

Eu îmi imaginsem că citeşte Proust, habar n-am de ce taman Proust, poate pentru că eram într-o dispoziţie de Proust, genul acela ciudat de dispoziţie care ar fi putut să rimeze foarte bine şi cu Camus sau cu Schopenhauer dar care nu rima decât cu piticii din capul meu care îmi dădeau impresia că sunt alteceva decât aş fi putut fi şi asta înspre marea disperare a celor care mai credeau în inocenţa afişată nonşalant de perechea de ochi verzi cu ţintă profundă.

Tipul din faţă mă privise în treacăt şi apoi îşi văzuse liniştit de ale lui, întorcând din când în când paginile cu o delicateţe pe care nu i-aş fi bănuit-o dacă nu l-aş fi observat-o cu atenţie timp de șapte statii nu prea lungi într-un metrou aproape gol şi aerisit şi aproape lipsit de “pick-pockeții” aia nenorociţi de care mi-era atat de jenă – când îi simteam pe-aproape, îmi strângeam geanta la piept şi încercam să dau impresia că mă doare în cot de intenţiile lor de fiecare argumentate puternic de nişte fapte înduioşătoare şi în care mai există încă fraierii care să creadă.

Privindu-l pe tipul din față nu-mi imaginam nimic. Era o privire vidă, genul de privire compatibilă cu traseele lungi şi dese în care întâlniri de tot felul există, dar pe care care le evit dintr-un simplu şi motivat instinct de conservare. Al meu, al cuvintelor, al celorlalţi. La ce bun arderile degeaba?

Există însă şi momente pe care nu le poţi evita, genul de moment care-ţi deschid inima, îţi smulg pur şi simplu leucoplastul de pe ochi şi te fac să te întrebi, să-ţi imaginezi, să inventezi scenarii privind semnificaţia unui gest, a unei pagini întoarse, a unui titlul abia ghicit. A unor oameni.

Marc Lagoutte

© Marc Lagoutte

 Momentul cu pricina a sosit undeva între Porte Maillot şi Argentine. Femeia între două vârste avea părul “aubergine” şi privirea voioasă. A privit fără să privească vagonul gol şi s-a aşezat lângă tipul din faţa mea. M-a atins fără să vrea pe vârful pantofului negru, şi-a cerut scuze, eu am privit-o fără să o privesc şi i-am zâmbit fără să-i zâmbesc. Ce-o fi crezut femeia între două vârste de golul din faţa ei? Ce viaţă atribuise oare femeia între două vârste golului din faţa ei? Ce credea, ea, femeia între două vârste despre lipsa mea de interacţiune, despre senzaţia de vid voit din faţa ei? Îşi punea femeia între două vârste aceleaşi întrebări stupide asupra tipului din faţa mea? Îşi imagina ea, femeia între două vârste paginile alea la fel de filozofice pe cât mi le imaginam eu? Ştia oare femeia din faţa mea că eu nu pot inventa niciodată poveşti cu o ea părăsită de un el sau cu un el care înşală pe bandă rulantă ? Ghicea oare femeia din faţa mea că mie nu-mi spun absolut nimic poveştile de genul asta, că nu mă reprezintă în nici un sens astfel de poveşti, că eu nu am trăit astfel de tragedii, nu ştiu ce înseamnă astfel de tragedii, că eu n-aş putea inventa astfel de tragedii? Ştia oare femeia din faţa mea că eu inventăm doar scenarii banale, scenarii absurde legate de o oameni banali, fapte absurde, lucruri anodine?

Probabil că nu, că nu stia nimic din toate acestea femeia din fata mea. Ea mă privea doar cumsecade şi-mi zâmbea încercând degeaba o conversaţie.

La Charles de Gaulles Etoile am auzit-o totuşi încercând.

„Vă place menta?”

Şi eu m-am simţit forţată să răspund

” Cred că da”

La care ea s-a simţit obligată să continue :

„În cazul asta să vă dau o cutie cu bombonele de mentă pe care mi-a dat-o sora-mea, că mie nu-mi place menta. Dar să nu mâncaţi mai mult de zece, că fac rău”.

La care eu m-am simţit obligată să zâmbesc. Doar din politeţe.

Tipul din faţa mea şi-a căutat biletul de metrou folosit pe post de semn de carte, l-a fixat delicat între două pagini, şi-a deschis sacul din piele maro, a aranjat cartea la locul ei şi, înainte să coboare, mi-a aruncat aşa, ca-n trecere

“Nu acceptaţi cadouri de la necunoscuţi, există riscul de a sări în aer. Cu bomboane cu tot”

După care a coborât. Cu ochelari cu tot.

Eu am rămas privind femeia, femeia a rămas privind cutia, câţiva călători au rămas aşezaţi departe de noi. Nu trebuia să cobor la prima şi totuşi am coborât la prima lăsând intenţionat cutia la vedere.

M-am întâlnit cu tipul din faţa mea mai târziu, undeva pe la două, pe Champs Elysée. Sorbea savuros dintr-un ceai de cinci euro plicul şi întorcea paginile delicat. M-a privit, mi-a zâmbit şi m-a invitat să gust şi eu din ceaiul ăla la cinci euro plicul. Am refuzat vid şi m-am urcat în primul metrou.

Devenisem incompatibilă cu menta.

Pe Daniela o găsiți și aici.

Citiţi şi

Oricât ar dura, să te bucuri că l-ai întâlnit

Cei de 30 și ceva de ani – generația cochiliilor goale

Iubirea e atunci când…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
973 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro