Vai de cine n-a avut bătrâni…

Alexandra Vremeroiu

29 January 2014

Alexandra VremeroiuN-am mai dat de mult timp pe la casa Ălui de Sus. Când eram mică mă duceam în fiecare duminică, nu ştiam de ce, dar aşa trebuia, aşa se cădea, toţi oamenii buni se duc la biserică şi la un moment dat când nu se mai duc acolo, se duc în rai, cică… dacă-s buni, dacă nu, se duc la dracu’…

Ei bine, am fost s-o vizitez pe bătrâna mea bunică (care a fost de fapt sora bunicii mele, deci mătușa mea). A murit in 2009, la 96 de ani. Are un mormânt simplu, înconjurat de ciment, nu foarte îngrijit…şi doarme, de atunci, din 2009.

M-a crescut ca o bunică de când eram mică, îmi povestea despre război, despre Bucureştiul de demult. Fusese servitoare de la 15 ani, într-o casă bogată de medici din Bucureşti. Văzuse multe şi încerca să ma îndrume şi pe mine, cum se pricepea, pe o cale bună, eventual spre rai. Ea mi-a făcut cunoştintă cu Ăl de Sus şi m-a certat foarte tare când, la joacă fiind, mi-am dat chiloţii jos în faţa copiilor să le arăt eu lor o treabă. Mi-a spus că Cel de Sus se supără, cum să facă o domnişoară aşa ceva?!?

A avut 11 fraţi şi a început să muncească de la 10 ani. A avut un soţ… vreun an şi-atât, în rest singură, ea şi Dumnezeu.

M-a făcut să cred în Moş Crăciun până în clasa a patra, parcă (dacă nu mai târziu), iarna îmi arăta pe casa ei urmele cizmelor moşului, sub privirile amuzate ale mamei care tocmai îmi trântise un nu-există-Moş-Crăciun- eu-ţi-am-pus-cadourile-sub-brad. Pe cine era să cred, doar? Doar matuşa mă făcuse să cred că apendicita se rezolvă cu o pastilă, care omoară răul din mine şi apoi iese prin pipi. M-a învăţat să croşetez mileuri, tare mândră am fost de primul meu mileu cu o garoafă pe el, pe care l-a pus în toată splendoarea, pe cea mai mare noptieră din casă. Şi făcea o dulceaţă de vişine, o minune… şi-aşa de mult citea… abia astepta să învăţ şi eu să citesc pentru a-mi citi singură “Fata Moşului şi Fata Babei” pe care o ascultasem de la ea de zeci de ori. Ȋi plăcea ciocolata “Poiana” şi până în ziua de azi, mă întreb cum rezista să nu o mănânce pe toată într-o zi aşa cum aş fi făcut eu. Mă ruga să-i cumpăr din oraş ciocolată şi suc Biborţeni roşu. Toate miroseau a naftalină şi luceau de curaţenie. Din când în când mă punea să-i smulg cu penseta câteva fire ce-i creşteau în bărbie.

Astăzi, mătuşa mea stă în cimitirul bisericii unde mă duceam eu când era mică, cu ea de mână…

Peisaj cu biserica, pictor Liviu Hâncu

“Peisaj cu biserică”, tablou al pictorului moldovean Liviu Hâncu

Mă uit la biserica maiestuoasă, pe când eram eu mica, şi îmbătrânită, acum. Liniştea e întreruptă de două bunici: “Păi, unde ţi-ai luat loc?” întreabă una. “Colo, sus pe deal” zice cealaltă. “Păi, nu-i departe?” întreabă prima. “Nuuuu, e aproape de casa mea” răspunde cealaltă. Mare noroc că-i aproape de casă…

Regăsesc în biserică aceleaşi doamne cu mâini muncite, de când le ştiu, de mică, vreo două dintre ele erau mereu cochete… se vede după mâini. Le găsesc din nou, poate un pic mai puţin zglobii decât pe vremuri, picioarele nu mai merg aşa usor, ci, din când în când, accesorizate cu câte un baston. Tot ele sunt, mă recunosc. Păi, cum nu? Cine mă învaţa pe mine să fac semnul crucii corect? “Unde eşti tu, fetiţă? Ai terminat facultatea?” mă-ntreabă curioase. Da, zic, de mulţi ani. “Ooo, să fii sănătoasă fetiţă, te-ai măritat?” “Nu” răspund ruşinată, nu ştiu de ce. “Nu-i nimic, mamă, să fii tu sănătoasă că te-ajută Dumnezeu!” cu o cruce până la pământ. Mă-ntorc cuminte, instinctiv, la locul meu din biserică, acelaşi de mulţi ani, alături de ele, ascultând slujba.

E un moment al slujbei când preotul iese cu sfintele daruri. Ei bine, pe vremuri, căci acum nu am măi văzut asta în biserici, trebuia să te întinzi pe podea şi preotul trecea cu sfintele daruri peste tine. Ȋn copilarie, mereu trecea preotul peste mine, m-am tăvălit pe toată podeaua bisericii, trebuia să treacă, copil fiind, aşa creşti mare şi sănătoasă şi nu mai visezi urât noaptea.

Cuprinsă de nostalgia copilariei, am participat din nou în duminica aceea la ritual. M-am întins pe podea şi preotul a trecut peste mine. Acelaşi preot, roşcat şi sprinten pe vremuri, acum alb şi atât de blând. După ce s-a încheiat totul, m-am ridicat şi toate prietenele mele m-au felicitat şi binecuvântat. Mă simţeam copil din nou, doar că nu mă mai uitam de jos la ele, ci de sus, căci eu m-am înălţat sub anii tinereţii iar ele s-au înconvoiat sub anii bătrâneţii…

Am plecat confuză, aiurită. E aceeaşi lume acolo, nimic nu e schimbat şi totuşi e aşa departe de mine, e aşa de simplu, e aşa linişte, aşa de pur, oamenii vin în fiecare duminică la biserică acolo, ştiu toate cântecele pe deasupra, se închină până la pământ aşa cum mi-i amintesc şi sigur, a rămas aceeaşi doamnă care ţine morţiş ca vocea ei să se audă cel mai tare în biserică atunci când se spune Crezul. Nelipsită şi ea. Au rămas aceleaşi suflete tinere, prinse în corpurile astea ponosite de ani, cu ochii jucăuşi şi credincioşi îndreptaţi spre cer, căci sigur de acolo vine scăparea şi-acolo sus se vor odihni cu toţii, în deal… aproape sau nu de casă…



Citiţi şi

Nu se moare din dor

Se împlinesc azi 10 ani de la moartea lui Michael

Inepții?…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
847 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro