Valentina

Daniela Toader

3 September 2015

daniela toaderCând era mică, Valentina escalada biblioteca din sufragerie. O sufragerie mică de bloc comunist, 47 m2 la parter cu nişte trandafiri mari, cu ţepi, în faţă. Un apartament mic şi nedecomandat. O biblioteca din PAL acoperită cu un furnir sărit pe alocuri. Multe cărţi aranjate anapoda.

O priveam pe Valentina şi mă aşteptăm mereu să cadă. Nu cădea. Se prindea bine cu mânuţele mici si dolofane şi se ţinea într-un echilibrul al ei, bine ştiut, înfiptă în degetele de la picioarele goale. Stătea aşa, printre cărţi cu foi galbene şi coperţi lipite cu leocoplast roz până i se înroşeau degetele şi nu le mai simţea. Atunci se desprindea dintr-o dată şi cădea în picioare pe parchetul de stejar. Aşa îşi doriseră mereu părinţii ei să cadă. În picioare. Fără frică şi mereu în picioare.

Un pic după 18 ani, Valentina locuia la casă și escalada balcoane. Dădea plasa de ţânţari la o parte, se prindea de burlanul gri, se proptea bine în tenişii albaştri cu şireturile desfăcute şi apoi sarea. Cădea pe pavajul roz din curtea din faţa casei verzi, îşi ştergea palmele de praf, deschidea poarta şi se ducea. Cerea întotdeauna voie să se ducă, implora, ruga, promitea, ţipa, urla din toţi rărunchii să iasă. Să se ducă. Să se vadă cu gaşca. Cu găştile. Nu i se dădea voie şi tocmai de aceea escalada. Valentina promitea prea mult, prea des, prea mincinos. Nimeni n-o mai credea pe Valentina de când cu cheful acela terminat între borcane, sticle goale şi cearceafuri pline de vomă şi pete de Jägermeister. Exagerase ca de obicei Valentina cu volumele. Le amestecase ca să fie-n rând cu lumea şi se trezise cu toată lumea aceea mare pe cap într-un fel de ceaţă deasă cu miros de stricat.

I se explicase Valentinei de nenumărate ori ce şi cum şi mai ales de ce nu, i se dăduseră exemple cu nemiluita. Rude apropiate sau mai puţin apropiate îşi rememoraseră “tinereţurile” trecând intenţionat peste anumite pasaje, vecini binevoitori intraseră şi ei în vorba, că şi ei aveau “tinereţuri” de amintit şi povestiseră fiecare pe rând ce şi cum şi mai ales de ce nu. Valentina făcuse act de prezenţă, zâmbise tandru şi tânăr rudelor apropiate sau mai puţin apropiate şi vecinilor binevoitori şi uitase apoi repede toate poveştile acelea cenzurate şi cu iz de naftalină. Erau poveşti bătrâne.

Richard Avedon

©Richard Avedon

Valentina era la vârstă la care trebuia să simtă că există şi exista. În fiecare săptămână exista de cel puţin trei ori la barul din centrul vechi. Valentina jura întotdeauna că existenţa ei în barul din centrul vechi nu va depăşi nicidata ora nouă. Sau maxim zece. Sau excepţional-excepţional doisprezece. Valentina promitea mereu şi apoi uita. Ştergea totul cu un burete înmuiat într-un fum des şi gros şi uita.

Eram acolo când escaladase Valentina ultima oară balconul. Ceruse voie să se ducă, implorase, rugase, promisese, ţipase, urlase din toţi rărunchii să iasă. Să se ducă. Să se vadă cu gaşca. Cu găştile. Nu i se dăduse voie şi-ntr-un moment de neatenţie generală dispăruse. O priveam pe Valentina şi mă aşteptăm mereu să cadă. Nu cădea. Revenea de fiecare dată şi promitea marea cu sarea şi cu nisipul fin. Că n-o să mai facă. Că sigur n-o să mai facă. Că întotdeauana era ultima şi ultima oară când era să facă.

Îi întrebasem pe cei mari de pedeapse. Ce fel de pedepse? Ar fi bătut-o de fiecare dată, dar n-ar fi servit la nimic. Bătaia învineţeşte, dar vânătul ca şi durerea trece. Ar fi continuat să-i interzică dar n-ar fi servit la nimic. Existau întotdeauna momentele acelea de neatenţie. Cei mari preferau s-o trateze ca şi cum n-ar fi fost. Să treacă prin ea priviri goale până dincolo de holul lung. Dincolo de ea. I-am aruncat şi eu priviri goale Valentine două zile pline şi mi-am amintit de mama. Nu bătea niciodată cu palma. Vânătul ca şi durerea trece, ignoraţa nu. Ignoranţa doare lung şi profund.

O priveam pe Valentina ca şi cum n-ar fi fost şi simţeam cum suferă în tăcere. Îi lipseau cuvintele acelea aprige. Valentina avea întotdeauna replici pregătite pentru cuvintele acelea aprige. Răspundea până  i se învineţeau buzele şi nu le mai simţea. Atunci dădea doar impresia că renunţa şi apoi dispărea. Non-cuvântul însă o revolta. Non-cuvântul o destabiliza. Îmi aduceam aminte de non-cuvintele mamei, de zilele acelea lungi şi goale şi mă simţeam la rândul meu de 18 ani cu un sac de vise şi posibilităţi. Nu există replică la non-cuvânt. Există doar vise şi iluzii la non-cuvânt. Fără să ştie, fără să vrea, Valentina se maturiza.

Ernesto Sabato spunea undeva că “adevărurile sunt bune în matematică, în chimie, în filozofie. Dar nu în viaţă. În viaţă sunt mai importante iluziile, închipuirea, dorinţa, speranţa“. Îi dădeam dreptate lui Ernesto Sabato şi exersam non-cuvântul în continuare în drum spre “acasă“. Ca şi Valentina, aveam nevoie de o palmă. Doar palma non-cuvântul stabilizează.

Acasă m-am desprins dintr-odată de non-cuvânt şi am căzut în picioare pe parchetul de stejar. Părinţii mei nu-mi impuseseră niciodată căzutul in picioare, dar eu, împinsă de la spate de viaţă, îl învăţasem fără să ştiu.

Îl învăţasem fără să vreau.

Pe Daniela o găsiți toată aici.



Citiţi şi

Să mă iubească aşa cum sunt

Nu știu dacă s-a întâmplat vreodată ceva între ei

De ce sunt frumoase femeile triste

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
984 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro