Vara în care m-a pocăit bunică-mea

Gabriel Sandu

31 May 2017

gabriel-sanduSingurele discuții pe care le-am avut în copilărie cu bunica paternă au avut loc verile, când eram programat câte două săptămâni în apartamentul ei. E singura mea bunică care mai trăiește și azi, dar, din păcate, nu suntem apropiați. M-au crescut bunicii din partea cealaltă, iar ei i-am atribuit scepticismul cu care-i tratez pe toți oamenii prea vehemenți într-o direcție sau alta. Asta nu ne-a ajutat să ne apropiem, recunosc. Când spun că e vehementă, mă refer la faptul că este o evanghelistă de genul care era în stare mai de mult să oprească lumea pe stradă ca să-i cheme la adunarea lor. Am înțeles-o, dar m-a stânjenit mereu.

Ajungeam la ea în cartier în vacanțele lungi și toride, când ai mei n-aveau bani să mă expedieze în altă parte. „Mai schimbi și tu peisajul”, îmi spunea mama în timp ce mă înghesuia în brațele larg deschise ale lui Buni.

Primele două nopți le dormeam în sufragerie sub masă, în semn de protest față de abandonul sezonier pe care mi-l aplicau ai mei anual.

„Bunicuța te iubește, Găbițică”, îmi spunea Buni cu toată proteza la vedere, în timp ce încerca să mă ademenească afară.

Când mă plictiseam de revoltă, mă duceam lângă ea în pat. Nu era chiar ce-mi doream, dar era mai moale ca podeaua. Voiam să știe că mă nemulțumește să fiu acolo, dar nu eram dispus să îndur prea multe din cauza asta. Atunci am înțeles că protestele față de autoritate vin cu dezavantajul disconfortului.

bunică

Când oboseam și mă cuibăream bosumflat lângă ea, se apucă să-mi citească din Noul Testament. Mi-au rămas în minte pasajele horror despre ce se va întâmpla dacă nu mă rog la Iisus Hristos. Despre iad, despre flăcări eterne în care se perpelesc păcătoșii.

Îmi zicea că părinții mei vor arde veșnic în cazanele fierbinți pentru că fumează țigări și nu vin la biserica unde merge ea. Îi sunam pe ai mei a doua zi și plângeam în hohote, implorându-i să se lase de fumat.

Într-o zi, mica ființă egoistă care eram, totuși, s-a gândit la ea însăși:

– Buni, dar eu ce pot să fac ca să nu ard în iad?

– Găbițică, trebuie să îți dai inima domnului Iisus Hristos!

– Și după-i gata, scap de iad? o întrebam cu sufletul ud de entuziasm.

– Da! Uite, aduce bunicuța o foaie de hârtie și scrii aici: „Astăzi, 25 august 1996 îi dau inima domnului Iisus Hristos”.

Am luat hârtia și am scris, tremurat și agramat, ce-mi dicta ea. Știu asta pentru că în rarele vizite pe care i le fac, Buni scoate negreșit fițuica aia.

Buni nu s-a schimbat major din copilărie și până-n prezent. Mai mult s-a modificat percepția mea asupra ei, așa cum era și firesc.

Acum câteva luni am vizitat-o. Nu e ușor să o văd. Nu-i convine nimic. Oricum m-aș îmbrăca, oricum aș saluta-o, totul e greșit. Mă așază la masă, nu înainte de a se ruga cu voce tare. Prin rugăciune înțelege să judece toate rudele de la gradul 1 și să termine cu verii prin alianță. Cu o mențiune specială pentru maică-mea.  

Se roagă să „se trezească, Doamne, că ei nu știu că Tu te pregătești să vii și îi vei lăsa aici”.

În ziua aia mi-a povestit de un credincios de-al lor care a încurcat zilele de adunare și s-a dus când nu era nimeni la biserică.

„A început să plângă în curte și să spună Doamne Iisuse, unde-s frații mei, credincioșii? Ai venit și i-ai luat pe toți și pe mine m-ai lăsat pe pământ cu păcătoșii”, îmi istorisea ea cu ochii plini de două lucruri contradictorii, durerea de a rămâne în „iadul de pe pământ” și, totodată, de perspectiva raiului promis celor ca ea, care nu-și vor slăbi credința în ciuda tentațiilor.

„Domnul Iisus l-a încercat, a vrut să-i arate ce se poate întâmpla, dacă îl ademenește cel rău”.

Tot atunci a scos dintr-o cutie veche foaia pe care scrisesem la 8 ani, după dictarea ei precisă, despre cum „mă pocăiesc”.

Mi-a cerut să citesc cu voce tare rândurile de pe bucățica de hârtie pe care îmi notasem în copilărie confesiunea. Buni era gata să asculte, c-o figură satisfăcută anticipativ. Pe foaie era trecută o singură propoziție pe care am rostit-o doar în gând: „Astăzi 25 august 1996 eu Sandu Gabriel, m-iam (sic!) dat sufletul meu de copil Domnului Isus Hristos”.

Am ridicat ochii spre Buni și i-am spus:

– Nu-ți citesc nimic. Am scris prostia asta după dictare, pentru că mă amenințai că o să ard în iad.

Bunica nu a fost uimită de răspunsul meu. Mi-a zis, ca în continuarea unui gând pe care-l avusese deja:

– Găbițică, dar toți credincioșii de la adunare știu că te-ai pocăit. Și azi mă întreabă de tine. Eu ce le zic acum?

Asta mă întreabă de ani de zile. Ce le zice ea credincioșilor care știu că m-am pocăit la 7 ani.

– Spune-le că sunt bine și că mă rog de la mine de acasă, am îndemnat-o eu și m-am chinuit să schimb subiectul.

Pe Gabriel îl găsiți și aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Dragă tată, sunt copilul tău, așa mi s-a spus

Şi ce dacă nu-i bun pentru tine, tu tot proastă eşti

Despre ce să scriu? Eu sunt un om obișnuit!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
5,221 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro