Varşovia

Camelia Păduraru

26 May 2011

Cu siguranţă departe de a fi în topul preferinţelor turistice a majorităţii dintre noi, mi-a decalnşat dorinţa de a-i respira cu propriile simţuri aerul de tărâm enigmatic, odată cu vizionarea filmelor lui Kieslowski. Ceva în mine rezona profund la acele caractere umane, portretizate cu atâta dibăcie din întrebări, căutări, zbateri pe muchiile ascuţite şi extrem de înguste dintre bine şi rău, sensibilităţi, intuiţii, şi o onestitate adesea dezarmantă. Existenţe derulate în cadrele pline de subtilităţi ale Poloniei mai vechi şi mai noi, deopotrivă întunecată de tragicul vremurilor şi înălţată de voinţa-i nestăvilită de regenerare. O atmosferă contrastantă, trecută prin filtre verzui sau aurii, a unei lumi ce se dezvăluie când înspăimântătoare, crudă şi însingurată, când primitoare, caldă, boemă şi distinsă.

Cum arată Varşovia din spatele camerei de filmat?

Acustica de metropolă europeană ultra industrializată, te inundă imediat ce-i treci pragul, dacă asta se întâmplă în zona Pieţei Charles de Gaulle – Centrum. Forfotă, noduri ale mijloacelor de transport în comun, câteva sute de metri distanţă până la gară, centru comercial, oameni venind şi plecând în şi din toate direcţiile, emblematicul Palat al Culturii şi ştiinţei. O versiune diferită, dar totuşi atât de familiară, de simbol al dominaţiei sovietice, cot la cot cu exponatele de la polul opus, coloşii din sticlă din dotarea prezentului capitalism.

Totul se desfăşoară într-un ritm sinonim cu deruta, mai ales pentru tine, vizitator fără destinaţie precisă şi oră fixă, ajuns fără prea multe planuri şi introduceri în buricul acestei capitale trepidante. Observator curios şi uşor defazat, te retragi într-un hot spot ferit de freamătul începutului de zi varşoviană, acompaniat doar de un latte, o hartă şi întregul www. Rute mentale şi entuziasme îmbrăcate în moleşeala dimineţii de mai, începută prematur la numai o oră de somn şi un zbor distanţă de ziua precedentă. Cafeaua îşi eşuează funcţia-i revigorantă. O dai, aşadar, uitării, cu tot cu hartă, wifi şi orice intenţie pasageră de somn. Te laşi condus de străzi, feeling şi răscruci, până când adevăratul stimulent îţi cuprinde toate simţurile, resuscitându-te cu fiecare pas: Drumul Regal (Trakt Krolewski).

Filtrele aurii-solare

“Culoarea dominantă, această nuanţă de auriu, face lumea mult mai frumoasă decât în realitate”, spune Kieslowski, descriindu-şi tehnica de filmare folosită în “Viaţa dublă a Veronicăi”. Filtre aurii aplicate mental pe cadre ce iniţial mi-au portretizat şi mie Varşovia într-o aură caldă şi primitoare.

Nowy Świat (Lumea Nouă). Soare, flori ce nu se sfiesc a se revărsa din glastre, miros de liliac şi ninsoare cu puf. Foste conace şi palate ale vechii nobilimi, rivalizând însăşi aşezămintele regale. Actuale buticuri, galerii, restaurante şi magazine de lux, făcând pasiunea mai noii nobilimi. Krakowskie Przedmieście (Suburbiile Cracoviei) o continuă începând cu piaţa Academiei de ştiinţe (Palatul Staszic) şi a statuii lui Copernicus. Continuându-ţi expediţia pe acest fost drum comercial, unul dintre cele mai vechi bulevarde ale Varşoviei, te simţi în inima Europei. Populaţia sa înfloritoare, economia puternică, centrele de studiu şi artă au fost redate de Canaletto în picturile sale, datorită cărora acest centru istoric a fost refăcut după cel de-al doilea război mondial în mod atât de fidel vechiului aspect.

Biserica Sfânta Cruce. Paşi mărunţi spre intrare cu sentimentul că e doar o biserică. O placă discretă de marmură ce spune că nu te puteai înşela mai mult, alături de inscripţia: “Here rests the heart of Frederick Chopin“. 😐 Un bătrân cu mâinile la spate pe băncuţa din faţă. Şi un sentiment imens de gratitudine în faţa măreţiei. Visitationist Church. Baroc şi slujbe pentru copii odată redate de clapele aceluiaşi maestru. Carmelite Church. Neo-clasic şi clopotniţe gemene, sub formă de cădelniţe. Palatul Czapski. Rococo. Palatul Prezidenţial, palatul Potocki, Universitate. Freamăt studenţesc. Atmosferă de studiu. Săli de curs în clădiri de vechi palate. Bristol. Eleganţă, tradiţie,  splendoare. Gloria anilor ’20. Biserica Sfânta Ana. Panorama Pieţei Castelului (Plac Zamkowy) care se deschide grandios şi îţi imprimă retina de culori.

Columna regelui Zygmunt III Vasa, cel căruia Varşovia îi datorează titlul de capitală, veghează asupra pieţei încă din 1644. Cea mai veche statuie seculară din oraş, îşi menţine încă aspectul în ciuda multiplelor avarii şi reparaţii. Castelul Regal – odată reşedinţa monarhilor, aruncat în aer de germani în cel de-al Doilea Război Mondial, reconstruit şi folosit ulterior ca centru administrativ de către ţar, găzduieşte acum Muzeul Naţional. Piaţa, scenă a numeroase demonstraţii patriotice, ţintă a gloanţelor ruseşti, loc de masacru al populaţiei civile în 1861, acum se simte ca un adevărat creuzet de vitalitate. Animat de artişti de stradă, concerte, şi muzică live, împrăştie din toate direcţiile arome de gofre proaspăt coapte, asezonate cu adevărate bombe glicemice. Frişcă, ciocolată şi gemuri de fructe întregi îşi fac de cap deasupra lor sau înăuntrul unor clătite uriaşe, puse pe foc la colţ de stradă şi aprinzând poftele până şi celor mai riguroşi dintre stoici.

De altfel, bucătăria poloneză, nu ştiu dacă cea cu adevărat tradiţională sau pur şi simplu adaptată, este o sursă incredibilă de încântări olfactiv-gustative menită să ajungă la cele mai variate gusturi. Adevărate infuzii de sănătate, supele de vară sau de sfeclă roşie cu home-made raviolli umpluţi cu ciuperci, cremele de spanac sau broccoli, m-au topit cu textura lor discret-dulceagă şi cu varietatea ingredientelor proaspete din dotare. Pierogi, versiunea poloneză a găluştelor, sau colţunaşilor mai bine zis, fierţi, prăjiţi sau rumeniţi la cuptor, te îmbie cu toată consistenţa de care dispun. Umpluţi cu carne, cartofi, diferite tipuri de brânzeturi, ciuperci, cremă de pătrunjel, linte sau amestecuri creative, te cuceresc imediat, mai ales dacă faci “greşeala” să-i alegi iniţial din meniul deserturilor. Sunt pufoşi, plesnesc de căpşuni, măr, stafide şi scorţişoară, afine sau seminţe de mac şi abia respiră de sub stratul de smântână dulceagă sau a vreunui alt topping, după preferinţe :D.

Te delectezi în voie şi porneşti către Oraşul Vechi (Rynek Starego Miasta), o îmbinare vivace de stil gotic, renascentist şi baroc, fortificată de zidurile medievale din cărămidă roşie. Reconstruit cu migală după război şi urmând ca din 1980 să fie inclus în patrimoniul UNESCO, poartă cu el discret mesajul anilor sumbri prin prezenţa Micuţului Soldat (Mały Powstaniec), statuia unui băieţel purtând o cască peste măsura lui şi o armă în mâini, în amintirea tuturor copiilor care au luptat şi au murit în Revoltă. Se spune că are 13 ani şi a fost ucis pe 8 august 1944.

Filtrele verzui

Tot de la Kieslowski citire, “verdele se presupune a fi culoarea primăverii, culoarea speranţei, dar dacă pui filtre verzi la cameră, lumea devine mai crudă, mai înspăimântătoare şi mai goală”. Iar Varşovia se poate dezvălui din plin şi astfel, dacă alegi să îi asculţi şi drama ce-i emană din structură în mod vădit.

Biserica Sf. Ioan, de exemplu. Aparent, capodoperă gotică. Capele. Vitralii. O privire către peretele din dreapta spate, însă, îţi va spune că e mult mai mult de atât. Picturi de mână nelucrată de copil, atârnate dezordonat de un perete scorojit, înnegrit de timp şi de gloanţe, se amestecă timid printre plăci comemorative, însemne militare şi fier forjat. Un rând de trepte înguste coboară spre necunoscut. Îţi inhibă şi invită deopotrivă, paşii. Câteva trepte mai jos, o linişte abisală însoţită de un curent dens de răcoare şi un întuneric umed, rece, consistent, parcă dintr-o altă lume, te lovesc împreună de după un rând de gratii sălăşluind cu rigiditatea lor metalică, criptele trupurilor îngropate peste ani.

Acelaşi verde sumbru poate filtra pe alocuri şi percepţia Oraşului Nou (Nowe Miasto). Cum înaintezi la nord de oraşul vechi pe Ulica Freta, strada pe care s-a născut Marie Curie şi care îi dedică acum muzeul cu acelaşi nume, ajungi în mijlocul pieţei triunghiulare îmbrăcate în picturi murale realist socialiste şi încununate de domul baroc al Bisericii Sf. Kazimiez. Aici, în timpul războiului, maicile şi-au suspendat propriile reguli pentru a se îngriji de soldaţii răniţi. Locul a funcţionat ca un spital până când germanii l-au luat în vizor pentru bombardament masiv, punând capăt dintr-un singur raid la peste 1000 de persoane, maici, preoţi şi civili adăpostiţi în criptă. La Biserica Duhul Sfânt, dacă îţi continui drumul pe Ulica Długa, pe lângă Pałac Prymasowski şi biserica Forţelor Armate, vei întâlni peste drum de ea, Monumentul Revoltei din 1944, o sculptură masivă înfăţişând un grup de soldaţi care apără baricadele şi altul care coboară într-un canal de scurgere precum cele folosite atunci pentru deplasare în jurul oraşlui.

Ieşi din zona centrului vechi şi, înconjurat de hoteluri şi clădiri de sticlă, întâlneşti Monumentul celor Căzuţi şi Ucişi in Est, o construcţie morbidă a unui vagon de tren tipic celor cu care polonezii erau deportaţi din ţară spre depărtările Uniunii Sovietice. Încărcat cu un morman de cruci simbolizând miile de oameni expulzaţi şi ucişi în lagăre, stă pe un rând de şine ce se opresc brusc într-un postament de ciment brăzdat de la un capăt la celălalt, de pietre funerare inscripţionate cu nume proprii poloneze. Mai departe, un bloc de plăci din marmură albe şi negre, monumentul Umschlagplatz, marchează locul unei foste căi ferate de unde în jur de 300.000 de evrei au fost expediaţi din ghetouri către exterminare aproape sigură. De aici, Traseul Martiriului Evreiesc se întinde până la Monumentul Eroilor din Ghetouri, un omagiu adus de când Varşovia era încă în ruine, acţiunii de sfidare plănuite şi înfăptuite de prizonieri în 1943, nu atât ca o tentativă de eliberare, cât mai curând ca un mod onorabil de-a muri. Din aceeaşi gamă a exponatelor dătătoare de fiori pe şina spinării, închisoarea Pawiak ce încarcera polonezii şi evreii arestaţi de germani, pe lângă muzeu, e o ruină sinistră marcată de rămăşiţe din sârmă ghimpată şi un arbore demult uscat şi mort ce adună pe trunchiul gros, o colecţie de necrologuri a celor dispăruţi aici… şi lista ar putea continua cu Wola, cimitirul evreiesc şi multe alte ecouri de trecut întunecat, însă când e poate, prea mult…

Să ne întoarcem pe Drumul Regal…

La sud de Nowy Świat, acest traseu simbolic se continuă cu bulevardul Ujazdow, de-a lungul căruia o mulţime de încântări estetice aşteaptă să le simţi aroma. Parcul Ujazdów sau castelul cu acelaşi nume. Centrul de Artă Contemporană pe care îl găzduieşte acum şi unde poţi să uiţi de tine ore în şir. Grădina botanică, parcul Łazienki (parcul băilor regale). O splendoare, mai ales dacă ai norocul unei zile de mai. Palatul pe Apă sau Palatul de pe Insulă, cum mai este numit. Amfiteatrul Roman, încercuit de 16 statui ale poeţilor antici, încă mai găzduieşte spectacole orchestrate ocazional de raţe sălbatice, lebede sau păuni. Little White House, vila despre care se spune că ar fi găzduit-o pe amanta regelui Stanisław August Poniatowski şi pe Ludovic al XVIII-lea în timpul exilului său din Franţa. Palatul Myślewicki, nuanţe arhitecturale chinezeşti. Superba Old Orangery, formă de potcoavă dreptunghiulară, stâlpi şi ferestre cu arcade mari acoperind un teatru din lemn, auditorium şi galerii. New Orangery, creată pentru a adăposti colecţiile de portocali ale ţarului Alexandru al II-lea, din neputinţa de a le transporta în Sankt Petersburg, este acum o adevărată grădină tropicală. Turnul de Apă, muzeu al bijuteriilor, Templul Egiptean, Templul Dianei. Toate întâmpinate iconic la intrare de Frédéric Chopin

Poţi de altfel, să îi vizitezi muzeul din Palatul Gniński – Ostrogski sau Academia de Muzică. Dacă te pasionează ştiinţa, poţi petrece vreo 5 ore bune în Centrul Copernic de pe malul Vistulei. Sau poţi, pur şi simplu, să te îmbogăţeşti sufleteşte cu tot ce-ţi poate scoate în cale acest pocal de arome trecute şi prezente numit Varşovia…

Eu am descoperit, aşa cum mă aşteptam, un loc renăscut. Un sălaş al întrebărilor fără răspuns, al căutărilor de sine, al firilor adesea amărâte de vremuri, dar înălţate de onoare. Onoarea de-a nu fi acceptat călcarea în picioare. Onoarea unui popor dispus să aleagă moartea în locul confortului cumpărat cu preţul asupririi şi-al supunerii. Şi onoarea de-a fi găsit puterea să meargă mai departe. Să se recompună din propria-i cenuşă. Literally. Şi să facă loc bucuriei de a fi aşa cum este.

 

 

Citiţi şi

Vai, dar nu trebuia!

”Splendidul loc al fericirii supreme…”

Cinci secrete esenţiale pentru a fi feminină în 2016

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,953 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro