Vecinica

Marius Iacob

9 September 2015

Marius IacobV-am povestit ce dileme amorale m-au lovit după închirierea apartamentului? Abia mutat, am aflat că, de fapt, fetele n-ar fi chiar cele mai grozave chiriașe.

– Păi da, mă! spunea cu satisfacție Petrică, amicul meu din Cluj, cu chiriaș francez.

– Tu n-ai știut? Fetele aduc băieți!

– Și ce, băieții n-aduc fete? nu mă lăsam eu, luându-i apărarea chiriașei mele.

– Auzi, da’… cine-i asta? mă întrebase puțin cam indignată vecina care îngrijea de flori.

– Nepoata unei profesoare, am încercat eu s-o-mbunez, știind că lucra tot în învățământ.

– Vin tot felul de oameni cu biciclete la ea, și uite: or lăsat urme de cauciuc pe pereți!

– Lăsați doamnă, că se curăță cu cârpa umedă, că de-aia-i spune vopsea lavabilă!

Câtă vreme nu vin motocicliști, mă gândeam, e-n regulă 🙂 Cel puțin în Clujul de azi, hipsterii sunt noii rebeli, iar singurul mijloc de locomoție acceptat în rândurile lor este bicicleta cu cadru fix. Iar chiriașa mea avea o bicicletă foarte frumoasă pentru care – sincer – o cam invidiam.

Mi-am amintit de aceeași întrebare pusă de-o altă vecină, tot învățătoare – șefă de scară – când se mutase pe scară o tânără cu un Matiz. Toate bune, nimeni-nimic, până ce vecinica-și schimbă Matizul c-un Renault Megane, nou.

– Cine-i asta? începe să mă ia (cam pe-același ton) la-ntrebări șefa de scară

– Nu știu, o tânără… bâiguiesc eu cam cu musca pe căciulă, căci între timp aflasem câte ceva.

– Da’ cum își permite ea așa mașină? începe-a despica firul în patru vecina.

– De dumneata nu zic nimic, știu că ai firmă, dar ea? La nici 23 de ani – sau cât are – din ce fel de bani își poate ea cumpăra așa mașină?

– Ei, lăsați, doamnă, că vă vine rândul și dumneavoastră.

Știam că-n vreme ce noi, muritorii de rând, ne duceam viața pe drumuri, în mașini, e drept, ceva mai bune ca ale altora, alții-și construiau case, or acelea costă bani, nu glumă! O casă greu se cumpără dintr-un salariu, în vreme ce rata unei mașini încape, cel puțin matematic, în bugetul unei familii.

Capture 1

Cum v-am zis, începusem să am habar cine era vecinica. După ce banca lipise afișele cu executarea silită pe ușa de lângă noi, apăruse întâi acolo un tip de la o agenție imobiliară.

Ca să vină apoi băieții de la o firmă de construcții: apartamentul lui Tuți – oricum pus la punct – intra în renovare totală. Dar nu oricum: cu spoturi, mobilă aleasă pe nuanțe, canapele din piele, tot tacâmul – la standarde occidentale.

La un moment dat, îl văd acolo și pe Doru, unul din oamenii cu bani ai orașului, care avea, printre alte afaceri, și-o firmă de construcții:

– Salut, ce faci pe-aici?

– Salut Marius, uite, am o lucrare!

– Aa, cu firma ta… da’ cui faci tu așa renovare de lux? m-am mirat eu.

– Ce-i așa mare chestie? se făcu și el că se miră.

– Păi am văzut cu cât s-a vândut apartamentul de către bancă, n-a fost chiar un chilipir…

– Nu?

– Păi, două camere, etajul I, zonă bună…

Atunci, Doru îmi ținuse un curs de lucru cu agențiile, care iau apartamente cu două camere (cele mai vandabile, după ele), le renovează, și-apoi le revând.

– Bine, am zis eu plictisit, așa o fi!

– Anunță-mă și pe mine dacă afli cin-se mută aici, că vreau să-mi știu vecinii!

– Bine, te salut!

L-am revăzut după vreo două luni, ieșind din apartamentul în care se mutase deja vecinica.

– Salut Doru, ce mai faci?

– Uite, bine, am venit să-mi iau banii pe lucrare!

– Aa, ok. Cum mai merg afacerile? l-am mai întrebat, din politețe.

– Bine!

– Bine? No, asta nu-i rău!

– Nu.

– Păi, te salut!

– Hai, salut.

Adevăru-i că lucram mult și ajungeam acasă destul de obosit ca să mai am chef de conversații pe hol. Și uneori, destul de târziu. Suficient de târziu pentru ca într-o seară să-l surprind ieșind (ca și ultima dată), de la vecinica, de data asta închizând ușa cu cheia. N-am zis nimic, ne-am salutat doar din cap, iar a doua zi când l-am văzut în cafenea, l-am abordat:

– Lucrare, ai?

– Ăăă… nu voiam să dau apă la moară bârfelor, știi cum e gura lumii!

– N-am eu treabă, Dorule! Puteai să-mi spui, ți-am zis doar că-s curios cine-i noua vecinică, și chestiile astea oricum se află.

– Mda, cel mai greu mi-e cu soacră-ta! Oricât aș încerca să trec de discret, ține cu tot dinadinsul să mă salute! Și nu vreau să-i fac probleme fetei, să umble vorbe prin bloc…

– Deci e iubita ta! mă amuz eu de amantlâc.

– Știi, acum îmi amintesc, înseamnă că de tine spunea soacră-mea: ce domn respectabil vine pe la vecinica!

– Nu-ți spun ce jenă mi-a fost când mi-am dat seamă că-i vecină cu tine, mi se destăinuie el.

– De ce?

– Îți dai seama că mi-e greu și să fac dragoste cu ea? Nu știu dacă nu cumva se-aude la voi…

– Hai, măi, omule, fii serios. Peretele despărțitor e din beton!

Mă privește uluit:

– Adică nu se aude nimic?

– Absolut nimic.

Ne despărțim la fel de buni amici. Seara următoare, ajung acasă și mă întind puțin în sufragerie la TV.

În peretele despărțitor, undeva spre geam, probabil din baia vecinicii, se aude, vag, un zgomot. O fi o țeavă, care sună așa? Bang! Un bang destul de discret, la-nceput. Apoi o ia ușor la vale: bang-bang! Și bang-bang-bang-bang, bang-bang-bang-bang…

Dacă n-am putut tăcea?

Pe Marius îl găsiți tot aici.

Citiţi şi

Unde e dragostea? Unde? Unde?

La naiba cu iubirile imposibile!

Un bădăran înfumurat

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,432 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro