Viața ca o iluzie în ritm de taste

Catchy

24 October 2017

Sunt în Aeroportul din Oradea. Spațiul e îngust, apăsător, iar oamenii zac absenți pe scaune. Deși sunt aproape, prezența le este departe.

Fețele lor sunt inundate într-o lumină pal albastră, sprâncenele se arcuiesc, se ridică, colțuri de zâmbete se imprimă pe față, riduri de expresie apar și dispar, fața comunică, restul corpului este inert.

Ascult în căști muzică, citesc dintr-o carte, mă transpun și eu pe alte meleaguri, aici, acolo, un du-te vino constant, mintea nu are astâmpăr. Iar gândurile oamenilor din jur prind glas și ele:

„-Ieșim diseară la o bere?
-Cine mai vine cu noi?”

„-Mi-ar plăcea să îmi strecor mâinile prin părul tău…
-Mmm…”

„-De ce nu mi-ai răspuns aseară?
-Pentru că eram la repetiții..”

„-Hai să mergem în week-end la mare!
-Fix la asta mă gândeam și eu… Faci tu rezervare acolo unde am fost ultima dată?”

„-M-a enervat șeful!
-Ce ți-a mai făcut de data asta?”

„-Ce imagine, îmi place, ba nu îmi place, îi dau totuși like.”

„Ia uite că au mers la munte și pe mine nu m-a luat!”

și tot așa….

„Conversații” în fața unui telefon cu lumină pal-albastră.

dependenta telefoane

©Steve Cutts

Cu toții vorbesc cu roboții. Ca roboții. Se ceartă, se împacă, se despart și se regăsesc, se-ndrăgostesc și se iubesc ca roboții în mediul virtual.

Oamenii stau unii lângă alții fizic și îi simți cât de departe sunt. Colegi, prieteni, iubiți sunt fizic unii lângă alții, dar lumina pal-albastră îi teleportează departe unii de alții.

Și, acolo, în tăcerea singuratică a unui simplu scaun, cu cartea pierdută în mână și auzind o muzică pe care nu o mai ascult, stau și mă întreb când am uitat să ne ascultăm șoaptele propriei inimi și am început să ascultăm țăcănitul unor taste, urmărindu-ne degetele pe niște imagini care ar trebui să ne reprezinte viața și contabilizând totul în niște simboluri, fără de care, aparent, suntem pierduți.

Știu. Trăim într-o lume în care, fără tehnologie, posibilitățile tale scad exponențial, nu ai mai fi în pas cu moda, cu modul în care „evoluează” lumea.

Ne uităm pe undeva telefonul și, în următoarea clipă, suntem mai disperați decât dacă ne-am pierde casa sau mașina. Nu avem conexiune la internet și începem să intrăm în panică, simțindu-ne, brusc, rupți de lume, demoralizați, incapabili și inutili. Rețelele de socializare ne spun ce trebuie să spunem. Să credem sau să nu credem. Să gândim, să facem și să alegem. Să simțim, să trăim. Iar puterea și influența opiniei lor sunt mai mari decât orice instanță reală.

Lumea reală este dictată de cea virtuală în care, din ce în ce mai mult, preferam să stăm. Muncim aici. Ne întâlnim și ne despărțim aici, ne măsurăm succesul sau eșecurile după baremele fixate aici, ne căutăm respectul și încrederea de sine sau le pierdem. Tot aici. Mereu. Viața noastră bate în ritm de taste.

Paradoxal, acolo, în acea lume cu toate regulile ei atât de stricte și, în același timp, fără niciuna, toată lumea pare fericită și este din ce în ce mai greu să ții pasul cu fericirea, succesul, abundența, etica cea mai înaltă și panseurile cele mai inspirate. Ne rezervăm nefericirea, eșecurile, lipsurile, greșelile și neștiința pentru lumea reală, în schimb.

Iar dacă până mai acum mai bine de un deceniu, rezervam termenul de „adicție” pentru alcool, țigări sau droguri, acum, dependența de social media rivalizează puternic cu cea de droguri, spre exemplu. Unul dintre numeroasele studii desfășurate pe aceasta temă pe un eșantion de persoane cu vârste între 18 și 85 de ani, cel al Universității Chicago, a arătat că poate fi mai greu de rezistat să postezi ceva pe vreuna din rețelele de socializare sau să trimiți un email decât să reziști fumatului unei țigări sau băutului. În plus, dacă somnul sau sexul pot reprezenta impulsuri puternice, oamenii sunt mult mai probabil să cedeze dorințelor sau poftei de a folosi social media sau internetul.

Poate părea dur sau exagerat, însă dependența de social media este aici. O vreme, s-a crezut că este rezervată generației Millennials, dar, din ce în ce mai mult, din ce în ce mai mulți dintre noi, indiferent cărei generații îi aparținem, devenim victimele ei într-un cerc vicios (aparent) fără scăpare. În plus, spre deosebire de alte forme de dependențe, cea de social media sau de internet este una extrem de provocatoare atât pentru specialiști, cât și pentru toți, în general, ea prezentând caracteristici, forme și condiții complet diferite de ce am știut până acum ca reprezentând o dependență. Iar cea mai mare problemă în acest sens este credința caracterului absolut esențial, vital al obiectului dependenței: Nu poți în afara internetului și a social media. Nu ai cont de social media, nu exiști. Este un rău necesar. Dacă fără țigări sau alcool, spre exemplu, poți trăi, ba, chiar este indicat, fără social media sau internet a trăi devine o chestiune extrem de dificilă, ele transformându-se în mentalitatea și viziunea globală în însăși forme de existență, de incluziune majoră socială, profesională, fără de care ai fi complet marginal. Nu-i așa?

Și, uite așa, cercul vicios se îngroașă și se transformă într-un adevărat zid de nepătruns în interiorul căruia suntem captivi. Unii dintre noi, din ce în ce mai mulți și din ce în ce mai des, din fericire, recurg la diete sau cure în care, pentru câteva zile sau ore, renunță la social media. Apoi, revin. Iar motivația este aceeași pentru toți. Ești obligat să reintri. Și, așa, zilele și nopțile noastre continuă prinși între două lumi. Cea a aparențelor care ne ghidează existența.

Principalele urmări ale dependenței de social media?

Din ce în ce mai puțin well-being, deziluzie, cultivarea de sentimente și emoții negative la adresa propriei persoane și a celorlalți, înstrăinare, alterarea abilităților sociale și de inter-relaționare, tulburări mentale și emoționale cu diverse niveluri de gravitate.

De altfel, le cunoaștem. Așa cum cunoaștem și indiciile care ne arată dependența, însă, cam toți, trăim în aceeași formă de negare: nu se poate altfel, suntem obligați. De cine și de ce? Nu spun că este ușor. Nu spun că eu dețin soluția cea mai bună pentru vindecare. Și eu sunt parte, ca și voi, din aceeași lume împărțită în două, în care o parte tinde să se îndepărteze și să se stingă din ce în ce mai mult, în timp ce acea parte, a iluziei, crește și tot crește, până când ceea ce știam că este realitatea va deveni doar o amintire.

Cu toate acestea, suntem singurii care pot stăpâni iluzia pe care noi înșine am creat-o și am ales-o la un moment dat să ne fie călăuză. Priviți în jurul vostru. Ieșiți. Zâmbiți. Îmbrățișați pe cineva. Spuneți o vorbă bună. Trăiți. Simțiți.

Guest post by Simona Nicolaescu, antreprenor, trainer, coach si susținator al vieții echilibrate în România

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

40 de ani, al treilea divorț

Nu vă imaginați că mama este un monstru!

Fără net, viața e pustiu…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,435 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro