Viața de corporatist – o frumoasă iluzie, plină de stereotipuri

Catchy

15 September 2016

Am intrat în corporație la 25 de ani. Asta nu a însemnat însă că nu mă așteptam să văd clădiri înalte și pompoase, cu geamuri de sticlă. Acolo urma să îmi clădesc cele mai înalte idealuri. Să devin o businesswoman pe tocuri de 11, cu geantă de tip office și să mă așez în capul mesei la fiecare ședință.

Și cum orice minune durează trei zile, iată că și stereotipurile mele au început să se clatine după primele parcări de maşină. La 2 kilometri distanță, evident, pentru că în Pipera nu există locuri de parcare.

Știm clar că în 2016 femeile nu se mai îmbracă pentru a le atrage atenția bărbaţilor. Aceștia încetează să mai alerge după Pokémoni și își schimbă direcția după o femeie doar dacă aceasta este dezbrăcată. Așa că ce ne mai rămâne? Să ne îmbrăcăm pentru suratele noastre. Și nu pentru a le bucura vizual, ci pentru a le zgâria pe retină pentru că suntem mai drăguțe decât ele. Așa s-a întâmplat și în cazul meu. În ziua în care am semnat contractul, mi-am cumpărat cinci cămăși office și trei perechi de pantofi cu toc. Că doar urma să fiu o profesionistă printre profesioniste. Și cum ar fi fost să fiu mai prejos decât ele? Ba chiar, ținând cont că în mai puțin de doi ani urma să le fiu manager (cât de naiv!), trebuia să fiu un exemplu fără cusur. Nu mare mi-a fost mirarea când am văzut că efortul meu era inutil. Am avut ghinionul să mă angajez vara, fiind cu atât mai surprinsă. După prima săptămană eram deja convinsă că plecând mult prea adormită spre job dimineața, nimeream, de fapt, la plajă, în club, parc sau o terasă. Nicio urmă de corporație. La naiba, nu mă încadram deloc în peisaj.

Am rezistat eroic o lună, pe principiul „nu te îmbraci pentru actualul job, ci pentru următorul sau cel pe care îl vrei”. Plecam în fiecare dimineaţă înarmată cu plasturi și leucoplast. În balerini, evident, dar cu tocurile în geantă. La colțul clădirii avea loc, nu schimbarea de gardă, ci schimbarea pantofilor. Nu înainte să mă îmbărbătez singură „Hai, fii și azi bărbată!”.

office

Se pare însă că entuziasmul a fost direct proporțional cu garderoba mea. Prima mișcare a fost să renunț la tocuri. Mă mințeam singură că poți fi elegantă și cu picioarele pe pământ. La propriu. Apoi am eliminat cămășile, spunându-mi că pot rămane o profesionistă și fără să calc cinci ore, când aș putea citi o carte sau învăța o limbă rară care se plătește mai bine. Apoi fustele, rochiile, și am scos blugii din sertare, că doar eleganța e o stare de spirit și nu hainele o definesc.

N-am picat în extrema fetelor care își doreau să pășească pe nisipul fin, dar totuși aveau parte doar de o mochetă aspră corporatistă. Și drept consolare ce le rămanea? Să îmbrace cei mai scurți blugi și să aleagă un top cât mai transparent. Nu m-a atras nici categoria fetelor clubbing. Pe care iubitul sau soțul nu a binevoit să le scoată în weekend în cluburile cu bătăi de îngeri sau candelabre uriașe. Așa că, decât să lase ținuta pe umeraș, au îmbrăcat-o la job. Până la urmă, sânii femeilor sunt făcuti pentru a fi admirați, chiar dacă sunt trei sferturi pe dinafară și nu mai rămâne nimic misterios. La fel și cu picioarele. Cât despre pantofi… cu cât mai mare platforma, cu atât mai aproape de Dumnezeu.

Cireașa de pe tort era clar reprezentată de imaginea bărbaților în costume țiplă și cu ochelari de soare Ray Ban. Pe care să îi poarte inclusiv iarna, dându-i jos printr-un gest sexy și arogant, la intrarea în clădire. Așadar, după ce am lămurit aspectul cu ținuta domnișoarelor, m-am gândit să fac manhunting. Nu orice fel de man, ci tipul care se încadra în Suits, fără să facă notă discordantă. Și, pe zi ce trecea, am început să mă uit din ce în ce mai speriată. Pentru că nu găseam niciunul. Mint, evident, pentru că într-o dimineaţă am zărit un mascul aflat în postpubertate, care îmbrăcase un costum cu două numere mai mari. Dar cum am bănuit că era al bunicului său, ori cel mult al lui tată-su, am zis că nu se pune. Am început să-mi întreb colegele cu care reușisem să mai fac bounding, „unde sunt bărbații în costume?”. De la speriată, deja ajunsesem în stadiul în care se citea o urmă de disperare pe faţa mea, când una din ele mi-a răspuns senin. „A, depinde de departament. În costum vin de regulă cei de la sales. Îi găseşti la etajul patru”. Aleluia, am zis victorioasă și plină de speranță, deja în lift. La patru? Aceleași exemplare în bermude sau jeanși mulați, cu tricouri de la Kenvelo, sau cel mult o cămașă șifonată, luată peste o bluză sau un tricou.

C’est la vie, c’est la guerre.

La urma urmei, eram acolo pentru bani și pentru a învăța cât mai multe lucruri. M-am consolat cu alte avantaje ale corporației. Nu știam exact care, dar eram dornică să le descopăr.

– To be continued… –

Guest post by D.A.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.

Citiţi şi

Cui i-e frică de 30 de ani? Că mie, nu! (10 de ținut minte)

Ce cauți aici, fetițo?

Răspunsul Irinei

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
4,210 views

Your tuppence

  1. Otilia / 16 September 2016 7:59

    Draga mea, nu ți-a reușit pentru ca nu te reprezinta. Tu ai încercat, după cum singura ai admis, sa “Dress to impress”. Daca pur si simplu ala ar fi fost stilul tău, n-ar mai fi fost un chin. Eu merg pe tocuri de 4 ani la serviciu (corporatista,da) si ma simt perfect.

    Thumb up  Thumb down
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro