Viață dublă

Catchy

20 October 2016

Cu noaptea în cap eram la ea la uşă. Pur şi simplu, nu mai avusesem răbdare să se facă o oră decentă la care să mă prezint, aşa, pe neanunţate. Însă având în vederea cine eram şi pentru ce venisem val-vârtej, decenţa era ultima mea problemă. Aflasem de puţin timp că iubitul meu ar avea de-a face cu ea mai mult decât perminte o simplă prietenie. Iar în seara precedentă, după lungi căutari pe internet, trecând din pagină în pagină, am reuşit să-i găsesc adresa. Nu ştiam dacă mai locuieşte acolo sau nu, dar nu conta, trebuia s-o văd, să-i vorbesc, să văd ce fel de femeie se instalase în viaţa noastră. Şi, mai ales, de ce…

trio-amoros

Mi-a deschis după ce aproape îmi amorţise degetul pe sonerie. Nu-mi pusesem problema ce aveam să zic dacă mi-ar fi deschis… soţul ei (că poate era măritată, mai ştii?). Însă am avut, hai să-l numim aşa, noroc. În cadrul uşii, stătea o femeie brunetă, cu doi ochi negri şi ascuţiţi – lamele lor mi-au pătruns adânc în inimă – şi cu un nas surprinzător de urât, care, culmea, îi dădea un farmec aparte. Mai înaltă şi mai slabă decât mine. Nu părea deloc intrigată să mă vadă în uşa ei.

– Ioana? întreb năucă.

Îmi răspunde cu o întrebare:

– Da?

Îi spun cum mă cheamă. Mă aştept să mă invite înăuntru, dar nu o face. Stă în continuare în cadrul uşii şi mă intimidează cu privirea ei de tăciune strălucitor. Îmi dau seama de penibilul scenei, pe măsură ce secunde dolofane se scurg între noi. Îmi iau inima în dinţi şi-i fac un rezumat abrupt al „poeziei” pregătite minuţios. Că eu sunt iubita lui x de mult timp şi că urmează să ne căsătorim, iar ea? ce relaţie avea cu el şi ce voia ea, de fapt, de la noi etc, etc.

Rezultă că ea, acum, nu mai voia nimic de la el. Nu ştia că are în continuare iubită. Pe ea o curta ca şi când s-ar fi despărţit deja de mine. Încurcată treabă, iar ea nu are nevoie de încurcături. Nu ar fi mai bine să renunţăm amândouă la el? mă întreabă cu sinceritate naivă. Poate că asta ar fi cea mai bună răzbunare. Vorba aia, cine aleargă după doi iepuri (mă rog, iepuroaice, în cazul de faţă)…

Cele cinci umilitoare minute petrecute la uşa ei mi s-au părut o lungă eternitate. Ne-am despărţit „înţelese” să-l lăsăm baltă amândouă.

Mai târziu, când m-am întâlnit cu „iubitul” meu, am dat cărţile pe faţă, furioasă, spunându-i că-l părăsesc. M-a privit stupefiat. Mi-a fost teamă să nu facă apoplexie. Fie era nevinovat, fie juca la perfecţiune rolul vieţii sale. Cum să ne despărţim? Aia e o nebună, se ţine scai de el, însă nu are nicio treabă cu ea. Şi tocmai azi m-a apucat să-i stric ziua amintindu-i de ea? (Nu mi-a spus nimic ca să nu mă îngrijoreze, desigur.) Azi, când el venise pregătit să mă ceară de nevastă, aşa cum visasem? Şi scoate un superb inel de logodnă a cărui strălucire feciorelnică îmi ia ochii şi minţile. În genunchi aproape, îmi cere mâna şi-mi spune că s-a gândit la toate, inclusiv la ce verighete vom lua, chiar de aici. E cât se poate de serios, doar e vorba de viitorul nostru.

Totul se schimba la 180 de grade în mintea mea. Brusc, mă trezesc dintr-un mare coşmar şi simt că-mi recuperez viaţa si nu-mi mai încap în piele de fericire. Îl rog, totuşi, s-o evite pe nebună, că am trăit un infern zilele astea, de când am crezut că înseamnă altceva pentru el.

Şi asta mi-a fost cea mai fericită zi din viaţă, deşi începuse atât de prost. Acum îmi venea să râd, aducându-mi aminte ce slabă am fost, ce gest necugetat am făcut ducându-mă acasă la „nebună” şi ce naivă am fost s-o cred.

Pentru că povestea nu se încheie aici. La câteva zile, întâmplarea face să dau aproape nas în nas cu ea, cu „nebuna”, în imediata apropiere a clădirii unde lucrează logodnicul meu. M-am înverzit, înroşit şi învineţit. Pe rând sau toate odată, nu aş putea spune. Am reuşit s-o evit în ultimul moment – deşi nu garantez că nu m-a văzut la rândul ei -, pentru că a trecut atât de aproape de mine. Într-o fracţiune de secundă, i-am înregistrat mecanic privirea arogantă, dar şi cum era îmbrăcată, şi ce parfum avea, şi, mai ales, că pe deget îi sclipea acum în soare un inel… identic cu al meu!

Citiţi şi

Singura luptă pe care am pierdut-o

Să te placi până îți vine să zici, ca ardealeanul, f*te-m-aș!

N-a putut el minți cât am putut fi eu de proastă

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,731 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro