Viață fără de moarte… un caz real

Catchy

8 June 2017

I

În familia lui Marian vestea primită acum cinci ani, când mama lui s-a îmbolnăvise de cancer, a căzut ca un trăsnet şi i-a dărâmat tot elanul tinereţii. Deşi viaţa îi oferise multe bucurii şi reuşite, acum se pare că îl pedepsea într-un fel, pentru o vină necunoscută. La nici trei luni după acea oribilă zi, tatăl lui a divorţat şi, în câteva săptămâni, s-a şi recăsătorit cu o tânără ce îi era subalternă la firma unde lucra. Trecuseră ani grei de atunci şi lupta chinuitoare pe care mama lui o ducea îi furase lui Marian energia şi disponibilitatea sufletească.

După Anul Nou, chiar medicul curant i-a spulberat orice speranţă, când i-a spus că acum avea metastaze şi pe celelate organe interne, nu numai în stomac, iar speranţa de viaţă este de maxim șase luni. Mama lui se resemnase demult timp cu ideea că va muri şi că această boală îi va fi fatală. De aceea, în pauzele în care venea acasă, între reprizele de chimioterapie şi citostatice, îşi aranjase totul pentru înmormântare şi chiar chemase un notar să facă testamentul…

În primii ani după plecarea tatălui lui, a trebuit să suplinească şi rolul jucat de omul care acum îl dezamăgise cel mai mult, încât uneori credea că îl urăşte chiar. Nici mamei nu i-a fost uşor, dar parcă nu voia ca el să ştie cât de sfâşietoare a fost durerea pentru ea, să primească aceste două veşti una după alta. Speranţele lor de însănătoşire au pierit brusc la aflarea veştii că şi în cazul ei cancerul se extinsese.

Marian venea zilnic în spitalul de Oncologie să îşi viziteze mama, să îi aducă ceva mai consistent de mâncare, fructe, chiar şi dulciuri, haine de schimb şi tot ceea ce era necesar pentru îngrijirea ei. Mergea pe holurile albe cu privirile mereu triste şi lăsate în jos, să nu vadă femeile fantomatice ce se târau în papuci şi uneori cu perfuzii în braţele scheletice, aşteptând finalul. La capătul culoarului era totuşi un salon – numărul 14 – unde uneori căuta cu privirea o fată, în ultimii doi ani o vedea des cum desena în patul ei sau cum asculta muzică la un mp3 minuscul, violet, cu căşti albe. Căştile le punea peste baticul cu norişori desenaţi albaştri – ce zâmbeau parcă în ciuda morţii ce era prezentă peste tot… Tratamentele făcute o lăsaseră fără pic de păr şi albă la faţă, cu ochii căprui larg deschişi, dar fără gene sau sprâncene şi cu cearcăne negre de suferinţă şi nesomn. Totuşi, când îl vedea tresărea şi o rază de zâmbet îi lumina faţă albă ca o coală de hârtie.

Tot cam după Anul Nou făcuse cunoştinţă cu ea când au coborât împreună cu liftul până jos, la parter, unde era chioşcul cu alimente. O chema Clara, avea 28 de ani şi era educatoare la o grădiniţă de la periferie, acum bolnavă de leucemie. O vizita numai tatăl, căci mama ei lucra în străinătate ca să strângă bani pentru transplantul de măduvă ce i-ar putea salva Clarei viaţa! Era bucuros într-un fel când o vedea şi o încuraja că se va face bine după operaţie! Ea se prefăcea că îl crede şi lupta atât cât putea să rămână optimistă.

Clara îl aştepta uneori pe coridor, alteori, când nu avea putere să coboare din pat, ridicată în capul oaselor, pe perne. Avea multe animăluţe de pluş, cadouri de la copiii de la grădiniţa unde lucrase şi flori. Pe noptieră avea un caiet de desen unde mereu schiţa câte ceva. Vorbeau aproape zilnic măcar zece minute sau chiar şi o jumătate de oră. Uneori ea îi propunea să îl conducă până jos ca să îşi cumpere o banană sau o napolitană de la chioşc.

II

Secţia de oncologie a spitalului era populată de oameni trişti, cu nişte umbre vineţii pe chip, ca de moarte. Se auzea târșâitul papucilor de plastic pe holurile luminate cu neoane. Se auzeau des voci grave şi îngrijorate, sau strigăte de neputinţă. Asistentele şi chiar medicii îmbrăcaţi în verdele acela oribil se învârteau într-un du-te vino dinspre viaţă înspre moarte. Uneori ai chiar ocazia să vezi şi sutana grăbită a unui preot chemat de urgenţă la căpătâiul muribunzilor pentru ultima împărtăşanie.

Permanent, rudele sau aparţinătorii – cum li se spune -, aduc medicamente şi alimente sănătoase, deşi sănătatea şi-a cam pierdut urma aici. Destul de des paturi rămân goale în saloanele triste şi alţi oameni condamnaţi de boala secolului se internează.

Marian Ionescu venea mereu la mama lui în vârstă de 69 de ani, bolnavă de cancer în faza terminală, uneori chiar şi de două ori pe zi. Aici o întâlnea zilnic pe Clara, o tânără ce se lupta cu leucemia, o aparentă stafie, albă şi exagerat de slabă, dar care îl urmarea cu privirea ei albastră binevoitoare. Duminică a zărit-o din nou, ea i-a zâmbit şi atunci a observat iar ce plăcută este când zâmbeşte. La întoarcerea de la vizită, îl aştepta pe culoar:

– Gata, pleci acasă? l-a întrebat ea roşind.

– Da, a răspuns el, vin şi mâine, ai nevoie să îţi cumpăr ceva când vin?

– Nu, mulţumesc, îmi aduce tăticul tot ce am nevoie.

Avea ceva angelic, deşi suferindă, se vedea că fusese o fată tare frumoasă, magnetic îl atrăgea şi îi trezea nişte emoţii ascunse de când se îmbolnăvise mama lui şi tatăl îi părăsise divorţând.

femeie cancer

III

Trădarea tatălui îl supăra mult, faptul că a divorţat când aveau cea mai mare nevoie de prezenţa şi suportul lui material şi emoţional; cel mai mult îl durea faptul că nu dădea niciun semn de viaţă, nici măcar nu întreba cum se simţea mama lui. Acest lucru îl făcea neîncrezător în propria persoană, căci se gândea: „Dacă îi semăn lui şi când omul de lângă mine va avea nevoie îl voi părăsi?”, apoi alunga acest gând rău şi se ocupa de treburile lui zilnice. Căci avea de spălat, de călcat, de făcut mâncare pentru el şi mama, dar şi de mers la piaţă. Uneori nu mai avea timp de el şi nu se bărbierea, apropiaţii îl priveau cu compătimire, dar îi liniştea – „Încă nu s-a dus mama, …nu am avut timp şi de bărbierit în dimineaţa asta!”.

Slujba nu îi lăsa timp pentru gânduri, îşi făcea cu îndârjire îndatoririle; de aceea îşi făcuse un obicei de a se gândi la Clara seara, la culcare, ca un desert sau ca o consolare.

Au schimbat multe vorbe amândoi pe holurile acelea reci şi tot mai aproape o simţea, ca şi cum o ştia de cel puţin o viaţă…

Au făcut schimb de numere de telefon şi de atunci, seara, pe la 21, când se dădea stingerea în salon, fata îi dădea un sms şi el îi răspundea cu încă unul de noapte bună. Era ceva plăcut în această stranie apropiere, un fel de rază dulce de soare în toată tristeţea din viaţa lui.

Februarie fiind, apăruseră ghioceii şi ţigăncuşe îl îndemnau pe la colţuri de bloc să cumpere, el lua câte două buchete zilnic, deşi i se spusese că asta aduce moarte …lui nu îi mai era demult frică de această ameninţare rea. Pe unul îl dădea mamei şi o săruta pe frunte, pe celălalt îl ascundea în buzunarul paltonului cât stătea la mama, acela era pentru Clara. Apoi au apărut zambilele parfumate şi vesele, aşa că acum fugea întâi până la capătul culoarului, îi oferea Clarei buchețelul ei şi apoi se întorcea şi stătea cu mama. Îi adusese cărţi să îi citească mamei, una singură îi plăcea cel mai mult, deși prea tristă, Dama cu camelii. Iar într-o duminică a adus o carte de poveşti. De atunci, îi citea numai „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, exact aşa cum şi mama îi citea lui în copilărie poveşti să adoarmă… Altădată, i-a adus mamei unul dintre albumele cu fotografii din copilăria lui, s-au uitat amândoi şi şi-au amintit lucruri demult uitate. Şi acum mama s-a întristat, căci printre poze era şi soţul ei. Dacă altădată avea răbdare să stea mult timp cu mama, acum avea o nelinişte şi ar fi vrut să scurteze întâlnirile cu ea, ca să îi rămână mai mult timp de stat cu Clara.

Uneori o găsea pe mama aţipită şi atunci îi lasă ce îi adusese pe noptieră şi un bilet că a trecut să o vadă.

Clara ardea şi ea de nerăbdare să îl revadă şi lungi i se păreau orele până la programul de vizită. Petreceau timpul ascultând amândoi muzica pe care ea o avea la mp3-ul ei mov, el lua o cască şi ea o cască. Această apropiere îl făcea să îi simtă uneori parfumul discret de lăcrămioare de pădure. Alteori, prin deschizătura pijamalei roz şi pufoase, îi zărea umbra sânului micuţ și atunci apropierea de ea devenea neconfortabilă şi scurta vizita, deşi ar fi dat orice să poată măcar să pună mâna pe umerii ei slabi. În schimb, ea căpătase curaj şi îl ţinea de mână uneori, oamenii treceau şi îi priveau curioşi – Ce cuplu ciudat!...

Una dintre asistente i-a şoptit tatălui ei că fata are un vizitator constant, acesta curios a venit într-o zi mai devreme ca să îl întâlnească. Nu ar fi vrut ca fata lui să sufere acum, când avea nevoie de toată forţa pentru a lupta cu boala.

Întâlnirea celor doi bărbaţi a fost oarecum rece, dar de atunci tatăl o întreba pe Clara: Și Marian ce mai face? Asta era felul lui de a arăta că nu se supără de prietenia celor doi.

IV

Marian şi-a dat seama, în ultimul timp, că mama nu mai putea lupta cu boala necruţătoare. În ultimi cinci ani această luptă cu cancerul îl secătuise şi pe el. Abandonul tatălui sau îl necăjise mult timp, dar, într-un final, a acceptat situaţia. Cu toate aceste neplăceri, inima îi tresălta de bucurie ori de câte ori se gândea sau o vedea pe Clara. Demnitatea ei în faţa bolii, surâsul angelic şi bunătatea ei, îi dădea şi lui putere să lupte cu toate încercările vieţii. Îşi puseseră amândoi mari speranţe în transplantul de măduvă ce urma să se efectueze într-o clinică privată din Istanbul. Erau dorinţe şi vise ce se voiau împlinite.

Într-una din zile, şi-a făcut curaj pentru a-l aştepta pe tatăl ei ca să-i spună de planul lor de a se logodi. Acesta a zâmbit şi l-a îmbrăţişat, apoi le-a urat multă fericire! Însufleţită, Clara suporta mult mai bine tratamentul pregătitor de dinaintea transportului şi intervenţiei din Turcia. Speranţa şi iubirea înfloreau pentru cei doi tineri.

Au chemat un preot pentru a le citi binecuvântarea pentru logdnă. Şi pe mama lui a împărtăşit-o preotul, într-un moment mai bun, când era destul de lucidă.

Nu a trecut mult şi mama lui s-a stins. Era o zi ploioasă de joi, l-a sunat şi pe tatăl său să îl anunţe, dar acesta era prea ocupat şi indiferent faţă de acest eveniment aşa de trist. A urmat un iureş cu priveghiul, înmormântarea şi pomana de după.

Apoi Clara a plecat la clinică şi el s-a ocupat de toate dorinţele mamei sale. A donat icoanele, tablourile, o parte din cărţi, televizorul, frigiderul şi cuptorul cu microunde spitalului, pentru sala de aşteptare. A vândut apoi apartamentul părinţilor şi a păstrat doar albumele cu fotografii şi un portret din tinereţe al mamei cu el mititel în braţele ei. Trecea des pe la cimitir, dar era împăcat că mama lui nu mai suferă. Hainele şi alte lucruri personale le-a dat de pomană sărăcilor.

La întoarcerea din Turcia, Clara era de nerecunoscut, îi dispăruse plaoarea aceea şi cearcănele vineţii de sub ochi, părul începuse deja să crească şi pusese şi câteva kilograme pe trupuşorul ei scheletic. În următoarele două luni, s-a întremat bine de tot şi ultimele analize au relevat faptul că acum cancerul era în remisie şi valorile se apropiau de normal.

Bucuroşi, cei doi tineri îşi consumau iubirea şi făceau planuri de căsătorie.

Viaţa lui Marian a luat o întorsătură total neaşteptată spre bucurie! Dacă cancerul şi moartea îi răpiseră mama, toată această suferinţă îi dăduse ocazia să o întâlnească pe Clara! Avea acum toate motivele să trăiască frumos şi să se bucure de viaţă împreună cu femeia iubită!

Guest post by Maria Gabriela Ionescu

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Bunica se pregătește să plece…

Femeile nu se simt nici femei pe deplin, dar nici bărbați perfecți nu pot ajunge

„Jesus is my boss. Amen!”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
31,796 views

Your tuppence

  1. IONESCU GABRIELA / 11 June 2017 9:12

    Va multumesc Catchy pentru publicare ! Lectura placuta !

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  2. Yvy / 8 June 2017 22:41

    Superba poveste

    Thumb up 5 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro