Violență conjugală sau cum să ți-o tragi singur în freză

Constantin Ciucă

26 November 2017

constantin ciucăAm plecat odată din casa mea și m-am dus după curul unei mândre care îmi căzuse rău cu tronc și cu care mă gândeam că o să mă adun și eu de pe drumuri și am să fac o casă. Avea multe calități, chiar dacă era atât de dependentă de telecomandă, încât uneori pleca cu ea în poșetă, iar eu răscoleam în urma ei toată casa până mă albăstream de nervi. Era harnică, frumoasă, iar la telefon nu vorbea mai mult de nouă ore pe zi. Maxim zece, în zilele în care avea mai multe de spus. Cu ani în urmă avusese un soț care cânta la chitară prea tare în sufragerie și pe care îl dăduse afară din casă cu poliția pentru că, spunea ea, cântecele lui, cu note prea de sus, erau o violență domestică pe care ea nu era dispusă să o suporte la nesfârșit.

Pentru că nu mă costa nimic, i-am dat dreptate și am lăudat-o. Bine i-ai făcut, zic! În casă trebuie să fie liniște și armonie. Ba chiar mi-a venit să zâmbesc, imaginându-mi cum l-au dat poliția de-a rostogolul pe prost afară din casa ei, cu chitara de gât. He he he, zic, ce idiot! Așa-i trebuie!

Toate bune și frumoase.

Până într-o zi, când tocmai mă așezasem pe perna moale a canapelei din sufragerie, pe care la vremea lui șezuse și chitaristul arestat, și citeam cuminte o revistă de IT. Era o zi frumoasă de primăvară și atâta liniște, încât în cameră se auzea zburând o muscă proaspăt înviată de care îmi propusesem să mă ocup după ce terminam articolul despre memorii volatile. Dar nu apuc să citesc prea multe, că tresar. Cineva bate în ușă tare de tot. Sar în picioare și mă duc curios să văd cine e.

Deschid.

Pe holul scării, în dreptul ușii noastre, cu mâneci scurte, unul cu ochi căprui, celălalt cu ochi albaștri, doi puțoi cu caschetă. Polițai. Zice ăla cu ochi căprui:

– Bună ziua! Domnul Ciucă?

– Da, zic eu entuziast și primitor. În persoană!

Dar el e serios și mă măsoară cu o aceeași privirea profesională ca a agenților FBI de la omucideri multiple.

– S-a primit o sesizare de tulburare a liniștii publice pe numele dumneavoastră.

femeie pijama bucatarie

Mai să mă bufnească râsul.

– Trebuie că e o greșeală, domnule agent. Eu tocmai citeam pe canapea. O fi de la apartamentul de dedesubt, zic, gândindu-mă cu ciudă la profesoara pe care degeaba o salutam pe scări că ea nu răspundea niciodată.

– Vă rog să îmi prezentați buletinul, zice el.

– Să vă dau buletinul?! Păi de ce să vă prezint buletinul? zic și simt că încep să mă enervez.

– Pentru că trebuie să încheiem un proces verbal.

– Proces verbal?? Păi de ce? întreb siderat.

– De contravenție.

Rămân cu gura căscată.

– Ce contravenție, măh? Eu tocmai citeam din revista asta un articol despre memoriile volatile, zic și le bag revista de IT sub nas.

– Vă rog să vă liniștiți, domnul Ciucă, zice cel cu ochi căprui și îmi dă la o parte revista de la nasul lui. Vă rog să îmi prezentați buletinul și să mă urmați până jos la mașină pentru niște întrebări.

– Dar sunt foarte liniștit, zic.

– Vă rog să îmi prezentați buletinul, zice el.

Băiețelul ăsta pare complet dobitoc. Mă întorc cu fața spre dormitor, unde o auzeam pe Floreta vorbind la telefon și strig cât pot de tare

– Floretaaaa!

Floreta apare în hol, în halatul galben, cu telefonul la ureche, cu tălpile goale pe gresie și cu buzele proaspăt rujate. Are o față foarte serioasă și părul ciufulit.

– Ce e, dragă? De ce urli așa? întreabă ea cu un calm care mă scoate și mai tare din minți.

– Sunt aici doi puțoi de la poliție care zic că am deranjat eu vecinii, zic.

– Domnul Ciucă, vă rog să vă controlați vocabularul, zice din spatele meu cel cu ochii căprui.

Apoi o salută amândoi și pe ea.

– Foarte bine, zice ea. Eu i-am chemat.

Rămân cu gura căscată.

– Păi de ce i-ai chemat, că eu citeam?

– Așa, că ești scandalagiu.

Mă uit în jurul meu să văd dacă mai era și altcineva. Nu, nu eram decât eu. Cu mine vorbea. Încep să îmi dau seama că sunt pe cale să intru într-o calamitate toxică. Sau sunt la camera ascunsă?

– Cum, măi Floreta, sunt scandalagiu? Ai înnebunit? zic și, apucând-o de umeri, o zgâlțîi un pic.

– Hei, domnu, domnu’, zice unul din cei doi polițai și face doi pași înauntru ca să mă apuce de braț și să mă oprească. Liniștiți-vă! Vă rog! Veniți cu mine jos la mașină să vă iau o declarație. Iar doamna o să rămână cu colegul aici sus să dea și dânsa o declarație.

– Vedeți? zice ea și arată spre mine. Vedeți?

Îl urmez pe polițist coborând surescitat scările în pijamale până jos unde, pe gazonul din fața blocului, e parcată mașina poliției. Nu se întâmplă să îți vină mașina poliției la bloc în fiecare zi, așa că pe ferestrele întredeschise de la doi și de la trei, câteva babe vigilente înregistrează în detaliu tot ce se întâmplă. Trece și profesoara de la doi, se uită superioară la mine și dă dezaprobatoare din cap. Rezemat de portieră, încep, în vânticelul de primăvară, să răspund întrebărilor agentului care, cu un pix alb și gros pe care sunt imprimați doi sâni de femeie, scrie procesul verbal pe capota mașinii. Sătul de circ, semnez în cele din urmă un proces verbal din care reieșea că sunt un scandalagiu și un bătăuș și o iau pe scări în sus sărind câte trei trepte deodată.

Ajung în casă, las papucii pe hol, intru în sufragerie și mă trântesc iar pe canapea în exact aceeași poziție în care stăteam și înainte de a veni poliția. Iau relaxat revista și o deschid la articolul despre memorii volatile. Floreta e pe undeva prin bucătărie, vorbește cu cineva la telefon.

Acum am înțeles. Cam asta este metoda. Înainte de a-ți face vânt definitiv din casă, Floreta sună de câteva ori la poliție să te reclame că o abuzezi și că faci scandal. Că ești un animal periculos care terorizează cartierul. Cu cât mai multă lume în jur care cască gura, cu atât mai bine. Când vine poliția, ea iese cu tălpile goale pe gresie, ciufulită și cu buzele date cu ruj, iar tu te alegi cu un proces verbal. După două-trei procese verbale, ești dus. Terminat! Ai intrat în baza de date cu scandalagii a poliției, și la tribunal o iei în freză. Tare. Totul rămâne la ea.

Sincer, îmi crește inima când mă gândesc ce femeie inteligentă și prevăzătoare am alături. Sunt mândru. Desigur, mă gândesc deja pe unde mi-am pus lucrurile și de câți saci de rafie o să am nevoie ca să le împachetez, pentru că în curând va trebui să mi le strâng și să dispar, dar asta nu scade cu nimic admirația pe care i-o port. Mă înduioșez. O strig:

– Floreta!

– Da, iubire, zice ea și lasă un pic telefonul de la ureche.

– Poți să îmi aduci și mie o cafea, te rog frumos?

– Da, iubire.

Dacă îți place autorul acesta, fii alături de el la nașterea unei cărți memorabile aici: www.femnet.ro

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

De ce sunt frumoase femeile triste

Mi-ai lăsat tot când ai plecat

Tu, cea căreia nu-i lipsește nimic

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
4,635 views
Tag-uri: ,

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro