Viorica

Delia Oltea Rusu

18 August 2014

Delia Oltea RusuViorica era o femeie mică şi plinuţă, cu un păr roşu, vopsit acasă, cu o vopsea ieftină cumpărată de la magazinul din colţ. Avea părul rar şi, imediat după ce se vopsea, pielea capului păstra o vreme o culoare bolnăvicioasă, făcând-o să arate ca o prună pe jumătate coaptă. Era bondoacă și picioarele scurte îi făceau mersul legănat, de unde şi replica mamei: “Semeni cu o rață îndopată”. Viorica ştia că nu e o frumuseţe, o ştia privindu-se în oglindă, o ştia de la mama ei, care îi repetase toată viaţa că este o fată care va trebui să mizeze pe orice altceva, pentru că pe fizic nu poate conta.

Mama ei era o femeie frumoasă, părea imposibil ca Viorica să se fi născut din acel trup perfect. O femeie înaltă, cu un păr vălurit, de culoarea castanei coapte în lumina caldă de toamnă, un roşcat strălucitor şi moale, pe care Viorica l-a privit fascinată şi a încercat să-l imite toată viaţa. Mama Vioricăi era femeia care făcea toate capetele să se întoarcă pe stradă, care amuţea traficul şi care năştea pasiunile cele mai neruşinate din cartier. Viorica nu ştia cine este tatăl ei, mama nu-i spusese niciodată a cui este, iar Viorica acceptase până la urmă replica mamei: “Tu eşti doar a mea, te-am făcut pentru mine şi n-o să te împart cu niciun bărbat!”.

viorica

Acum stătea singură în garsoniera cumpărată în rate şi muncea la fabrica de lapte, unde era contabilă. Salariul nu era nici mare, nici mic, dar îi ajungea cât să se descurce singură. Casa ei era o farmacie, Viorica avea obsesia curăţeniei şi a plantelor. În camera mică, plantele îşi luceau frunzele precum într-o luxuriantă grădină de la tropice. Ghivecele erau peste tot – pe masă, pe pervaz, în balconul micuţ, pe televizorul masiv, pe rafturi, înghesuite printre volumele cu romane de dragoste. În fiecare zi, Viorica ştergea frunzele cu vată înmuiată în bere, le povestea despre munca şi despre şeful ei, patronul fabricii de lapte, unde era angajată de la terminarea facultăţii. Îi plăcea munca cu hârtiile, cu cifrele, singură cu dosarele ei, fără niciun contact cu cei din jur, colegi de muncă care păreau să n-o observe în spatele biroului încărcat. Şeful era un tip dur, un bărbat coleric şi impulsiv, care tuna şi fulgera cu rost sau fără rost, descărcându-şi mereu veninul pe angajaţi. Pe Viorica o înspăimântau tot atât de tare ieşirile lui, o făceau să se simtă la fel de mizerabil, ca şi izbucnirile mamei, crize pe care le suportase fără să se întrebe vreodată dacă le merită sau nu.

Acum era departe de mama ei, avea locul ei, garsoniera micuţă plină de plante, în care nimeni nu-i amintea cât este de urâtă şi de neînsemnată. Trecea peste crizele de furie ale şefului, întocmai cum trecuse mereu peste cele ale mamei. Gândind că oamenii sunt fiecare în felul lor, cu siguranţă aveau probleme mai mari decât ale ei. Viorica nu judeca pe nimeni, nici măcar atunci când toată vina pentru greşelile altora cădeau pe umerii ei puţin strâmbi. Nici măcar atunci când spumele de furie se revărsau peste capul ei roşu, ca o prună pe jumătate coaptă. Viorica îşi asuma în tăcere injuriile pline de dispreţ, care veneau din senin, îndurând toate ca pe o furtună de vară, zgomotoasă, înfricoşătoare, dar trecătoare. Făcea toate muncile pe care i le cerea, chiar şi cele care nu erau de datoria ei. Ducea acasă prosoapele de la baie şi le spăla cu mâna ei, spăla frigiderul din sala de conferinţe, aducea prăjituri la întâlnirile cu partenerii de afaceri, servea cafele şi spăla cănile la sfârşitul întâlnirilor. Ducea scrisorile la poştă, făcea comisioane particulare pentru familia lui, cumpăra cadouri pentru amantă şi îi lua uneori nepoţii de la şcoală. Toate în timp ce-şi făcea şi munca de contabilă, respectând termenele şi încercând să scoată la liman ingineriile de evitare a taxelor pe care i le impunea mereu şeful. Oricum, în momentele în care trebuiau plătite taxele şi salariile angajaţilor, crizele de nervi aveau amploarea unui taifun, ca şi cum Viorica ar fi fost vinovată pentru fiecare leuţ virat din cont. “Fată, eşti proastă rău!!!” îi urla întotdeauna în acea perioadă a lunii. “Păi, eu de-aia te plătesc, măi? De-aia îţi dau eu ţie bani în fiecare lună, măi proasto? Şi acum să mai dau şi la alţii?” O ameninţa de fiecare dată că o s-o înlocuiască cu una mai tânără şi mai curajoasă, apoi se ducea la pescuit, în maşina de lux pe care şi-o cumpărase la sfârşitul anului trecut. Din profit, ca să mai scadă impozitul. Viorica se urca în autobuz şi se ducea spre garsonieră, fericită c-a scăpat încă odată de cea mai grea săptămână, cea a taxelor şi a salariilor.

Problemele rămâneau la uşa fabricii, atunci când pleca acasă. Nu ducea cu ea gândurile negre, rareori se întâmpla să se mai gândească la supărările din timpul zilei de muncă, odată ajunsă printre plantele pe care le îngrijea. Nu se considera nedreptăţită cu nimic, lua viaţa aşa cum îi fusese dată, se bucura de micile ei realizări. Era o femeie stăpână pe viaţa ei, cu o slujbă bună şi cu o mică proprietate în centrul oraşului. Vecinii o apreciau, ea era cea care ţinea registrele de bloc, era întotdeauna la dispoziţia lor. Aşa îi mai intra şi ei câte un om în casă, avea întotdeauna o vorbă bună pentru fiecare şi o cană de cafea pentru cei care aveau timp. Făcea cumpărături pentru pensionarii din bloc, uda plantele celor care plecau în vacanţe şi îşi făcea întotdeauna timp să petreacă cel puţin două dupa-amieze pe săptămână cu mama ei. Îmbătrânise femeia, nu se mai făceau cozi la uşa ei şi cu cât pielea i se zbârcea mai tare, cu atât devenea mai docilă şi mai dependentă de vizitele Vioricăi. Părea că obosise să-şi verse ranchiuna pe fiica ei, îi slăbiseră puterile, întocmai cum i se slăbise părul lung şi moale cu care se mândrise toată viaţa. Şi apoi, de când Viorica o lăsase singură în apartamentul prăfuit, nu mai avea niciun rost să o îndepărteze şi mai tare. Era, la urma urmei, fiica ei şi singura persoană care o întreba de sănătate.

Bătrâna a murit de un cancer la plămâni, s-a stins repede şi fără prea multă suferinţă. Nu înainte de a-i destanui Vioricăi cine este tatăl ei. “E şeful tău, de ce crezi că te-a angajat chiar pe tine? Doar nu crezi că eşti chiar aşa pricepută, nu? Unde mai pui că arăţi aşa cum arăţi?”. La scurt timp după ce-a îngropat-o, Viorica a vândut apartamentul mamei şi garsoniera. Și-a dat demisia de la fabrică, s-a mutat la ţară, a construit o seră şi a început o afacere cu plante de apartament. Câştiga puţin, dar îşi plătea taxele la timp. Şi până la urmă s-a vopsit blondă, de data asta la un coafor de lux!



Citiţi şi

Ema

Am strâns-o în brațe cu toată puterea mea de copil de 10 ani

Cine este Mihaela din R3?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
4,820 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro