Visul Iuliei

Cosmisian

12 November 2015

cosmisianCând am privit-o prima dată pe picioarele ei, Iulia alerga prin pădure spre casă, acea casă a bunicilor ei pe care o știam cu toții. Bunicii Iuliei erau oameni simpli care au iubit să împartă în copii multă visare. Visare, ai întreba, ce e atât de special la visare? Îți voi explica îndată, dacă mă prinzi de mână și mă urmezi în povestea mea din această seară. Îți spuneam de Iulia. Alerga fără a bănui că o priveam cum așeza nesigur picioarele pe pământul bătătorit al copilăriei ei. Că eram acolo, s-a întâmplat, dar ea nu a știut că o văzusem. Căutam un mușchi de pământ, unul anume, dintre multele specii ce știam că acoperă pământul din pădure, acela pe care nu îl aveam. Dar astăzi am stat ascuns după o stâncă în pădure pentru a o urmări cu privirea pe domnișoara ce zburda veselă spre casă. V-ați întrebat de unde au apărut stânci în pădurea copilăriei voastre? Eu nu am găsit răspunsul, dar sigur le-a adus cineva pentru a decora în umbre de mister copilăria noastră.

Visarea este o minune. Pentru Iulia, totul părea o visare. Alergatul prin pădure, cățăratul pomilor și săritul de pe un picior pe altul nu erau decât floarea deschisă a visului ei de a păși. Nu ți-am spus, dar Iulia mea a apărut însingurată printre noi, având dificultăți în a păși prea curând, iar alergatul era la fel de departe de visele ei precum soarele de recele nopții. Într-o zi am cutezat să mă apropii de gardul gri al casei bunicilor ei, privind spre noua lume ce se definea chiar acolo, pe loc, în fața ochilor mei curioși. Preocupați de bucuria nepoatei lor, bătrâneii alergau dintr-o parte în alta pentru a suplini incapacitatea ei de a alerga. Adesea erau nevoiți să vegheze ca micuța lor nepoată să nu cadă din scaunul ce o imobiliza în momentele în care sufletul îi erupea într-o bucurie enigmatică, ce lăsa ca pieptul bătrânilor să scape oftaturi șterse.

padure

Minunea visului. Toți visează indiferent de unde provin, toţi visează în sus, spre bine și bucurie. Că s-au născut în familii sănătoase sau nu, că părinților viața le-a oferit o situație financiară mai bună sau nu, oamenii visează la fel. Visul este limbajul unic al omului. Toate aspirațiile omului din timpul zilei sunt dictate de mulți factori ce nu sunt întotdeauna pozitivi, dar noaptea, visul îi unește pe oameni într-o stare de aspirație către binele suprem, pe care Dumnezeu l-a ascuns în miez de om.

Dar bunicii Iuliei visau cu ochii deschiși, cu inima largă. Ei visau ca nepoata lor să meargă. Eu o vedeam doar verile când eram lăsat la bunicul meu, frizer de plăcere prin sat, pensionar de meserie. O știam de mică, tot în leagăn o surprindeam când mă furişam la gardul ce dădea în curtea lor. Nu am compătimit-o niciodată, presupunând doar faptul că bunicii ei, fiind mai înstăriți, își permiteau ce eu doar visam, un leagăn, un balansoar în care să poți visa liniștit. În ignoranța mea de atunci, credeam că acel leagăn reprezenta o copilărie luxoasă, în timp ce el se răsfrângea asupra nefericirii unui copil ce nu putea merge.

Revenind la momentul în care am văzut-o prima dată alergând prin pădure, cred că avea șapte anișori, alerga cu pasiune, într-o rochie de culoarea florilor de cireș, cu pălărioară din paie, cu șnur roz, pe care o flutura deasupra capului. Am lăsat cutia în care adunam mușchi în spatele stâncii pe care o folosisem drept paravan și m-am ridicat să o urmăresc cu privirea. Cred că m-a văzut, dar nu a deranjat-o deloc, ba chiar s-a oprit să fluture buchetul de flori sălbatice culese din drum pentru bunica ei, știind că o va certa din nou că le-a smuls din casa lor, rădăcina, doar pentru a fi admirate efemer. Dar dragostea pe care o cultivase pentru bunica ei era atât de mare, încât ea va deveni cea mai apropiată membră a familiei acesteia până când visarea supremă o va fi cuprins pe bunică. I-am răspuns și eu, dar mă bucur că nu m-a văzut culegând verdele pădurii pe care alegi doar să îl ignori. Oricum, nu ar fi fost singura care ar fi râs de preocupările mele de peste vară. Vară după vară ne intersectam fără a vorbi. Iulia devenise un vis pe care viața mi-l adusese în atenție doar ca să îmi tulbure zilele. Nopțile erau altfel, atingerea zâmbetului ei ce se sprijinea pe ochii ei căprui, vocea ei ce era încrustată în mintea mea, zâmbetul ei simplu, liber și natural…

Anii au trecut așa cum știu ei cel mai bine peste Iulia, care a devenit o liceană frumoasă, ce iubea frumosul din colegii ei băieți, fără a avea vreo prietenie solidă. Pur și simplu nu era pregătită pentru o relație. Era prea naivă ca să nu iubească, dar prea sobră ca să acorde prea multă atenție unei relații simple, cuminți și jucăușe. Educată, cu aspirații profesionale sprijinite de familie, Iulia s-a înscris la facultate. Eu? Ca de obicei, mă luptam cu mușchii din pădurile universului meu. Puteam călători fără nicio dificultate oriunde visa Iulia. Existam doar când visa. Eram visul ei, o lume în care putea fi ea însăși, o lume a ei, unde nu mai plătea tribut aparențelor, refugiul ei sublim, un vis ce devenea tot mai pronunțat pe măsură ce viața ei fără vis o decolora. În timp ce iubirile ei o fărâmițau cu trădare și decepții, eu deveneam tot mai mult imaginea pe care o întipărea noapte de noapte pe tavanul ființei ei. Privea în sus, căutându-mă.

Era seară. Ne-am salutat chiar într-o seară ca aceasta, când mi-a cerut să mă prezint. Vorbeam pe tonul sufletului ei, știam să o cuprind în brațe fără a-i strivi sufletul, pentru că un vis nu te fărâmițează, el te înnobilează, el te înalță și te face să crezi că totul e posibil, dincolo de iubirile ce lasă urme. Visul Iuliei era confundat cu tot ce era ea în ascuns, fără a intra în conflict cu lumea ei, o lume pe care și-a clădit-o cu perseverența ei, cu merit.

Cu toții căutam un câmp deschis pentru libertate, apoi ne așezăm pe iarbă, ne definim cu ochii proprietatea imaginară, ne facem un scaun, o masă, poate un dulap, un perete, un altul, o bucătărie, o curte, o grădina, un gard. Libertatea este o noțiune specială, atunci când înțelegi faptul că noi toți dorim un câmp deschis în care să ne creăm lumea. Cu cât dorința de libertate e mai intensă, cu atât mai mult ne dorim să ne legăm ființa de altcineva, de parcă libertatea și faptul de a ne prinde ființa sunt unul și același lucru.

Nopțile visului ei au conturat amintiri pe care un om le are după ani. Iulia, scriind în jurnalul ei, a consemnat despre mine. Eram prezent în locurile ascunse ale inimii ei. Când în lumea ei, dragostea ei cea mai puternică a ținut-o departe de atingere, pe mine m-a plăsmuit să îi fiu prezent fără niciun efort, m-a avut și mă are și acum, cu aceeași ușurință. Sunt al ei, sunt visul ei, sunt persoana cu care a vorbit ea cel mai mult atunci când putea fi oricine își dorea ea. Te-ai gândit tu, cititorule, că Iulia și visul ei sunt un singur destin? Dezlipește-mă de ea și nopțile ei sunt un joc cu bile pe care le lovești doar ca să cadă, ca mai apoi să îngrămădești mai multe. Tu visează pentru mine, Visule, nu mă lăsa pierdută cruzimii și lipsei de culoare. Eu sunt tu, tu ești eu, avem nevoie unul de celălalt.

Destinul croit de om este prescris, rescris și descris. Argumentele sunt doar pentru a obosi mintea. Visarea este aceea care te face să râzi. M-ai făcut să râd, îmi spuneai… De parcă viaţa ta îți suprima bucuria de a exista fără pretenție. Încă te văd alergând în rochia florilor de cireș, dar oare tu, Iulia, mai visezi? Când alergai printre pomii copilăriei tale, visai, eram una, peste tot prin ființa ta. Atunci mă salutai fără să știi de ce mă regăsești oriunde ai merge. Mă mai ai? Mă mai atingi când tavanul camerei tale nu îți mai deschide drumul spre cerul stelelor din care m-ai format în copilărie? Bucuria de a visa, Iulia, e la tine. Eu voi veni oricând vei visa. Eu sunt visul tău. Întinde palma să ți-o sărut. Mă simți? Visul te făcea să simți atât de intens, atât de mult. Anii te-au transformat oare într-o femeie cu un singur destin, ce nu mai poate visa?

Un om fără visul lui este un om ale cărui picioare au devenit prinse de solul existenței și nu își mai permite să zboare. Un om fără visul său este un copil ce se zbate în luxul unui leagăn ce-i ascunde infirmitatea. Visul Iuliei, un destin dual, trăit de ea când îndrăznește să existe cu adevărat.

Cosmisian

Citiţi şi

Viața nu se termină la 40 de ani. Uneori abia începe

Of, bietul Vasile!

Femei care luptă pentru un bărbat

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
481 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro