Vreau să mor

Catchy

19 August 2017

Vreau să mor, spune ea, în încercarea de a striga după ajutor.

Depresia e o boală grea, iar cei care strigă speriați sunt adesea ignorați. Toată suferința lor nu înseamnă nimic până nu rostesc cuvântul moarte, care trage un semnal de alarmă. Un semnal care duce la câteva întrebări și încurajări, dar atât. De parcă 3 cuvinte pot vindeca un suflet. E nevoie de mai mult, atât din interior, cât și din exterior. E nevoie de voință și o luptă constantă. Iar de obicei cei care aud strigătul nu-l înțeleg și nu-l iau în serios.

Niciodată n-am știut dacă sinuciderea e un gest de curaj sau de lașitate. E rezultatul unei lupte interne acerbe, pe care nimeni nu o vede. Cei aflați în depresie, care văd doar întunericul din oameni și din jur, rar lasă să se vadă cât îi doare. Singurele încercări de a vorbi sunt de obicei primite cu reproșuri și fără înțelegere. Se simt cu mult mai vinovați de sentimentele și durerea lor, încât n-o să repete strigătul. Data viitoare, strigătul va fi o faptă. Plină de curaj sau lașitate, cu succes sau fără.

M-am gândit de multe ori că sufăr de depresie. Și nu pentru că viața mea a fost una grea, nu am suferit de foame, nu am fost maltratată sau abandonată de părinți. Viața mea de familie și copilăria au fost unele normale, cred. Există, cu siguranță, episoade care mi-au marcat subconștientul. Episoade care m-au făcut să mă tem de abandon, să n-am încredere în mine, să n-am încredere în oameni. Am avut prieteni falși și multe iubire neîmplinite. Am fost umilită și respinsă. Credeam că totul trece, dar se pare că nu a trecut fără urme. Mi-au rămas multe cicatrici nevindecate, la care se tot adaugă traume. Sunt un bulgăre de durere care se rostogolește, așteptând vindecarea, dar adună tot mai multă durere și teamă.

femeie trista

Depresia. Să fie un pas înainte faptul că recunosc că sufăr ? Chiar dacă îmi recunosc doar mie. Am încercat să le spun și altora că vreau să mor, că viața mi-e grea și tristă. Că nu mai văd bunătatea, deși tot întâlnesc oameni buni. Că nu mai văd lumina nici în zilele cu soare canicular. Am primit reproșuri și de ce-uri?. Și eu aș vrea să știu de ce eu. Și eu m-am întrebat nopți în șir cu ce am greșit umanității să merit lacrimile și golul.

Mi-am dorit doar să fiu iubită fără să fiu rănită. Doar să fiu iubită fără să fiu înșelată. Doar să fiu iubită fără să fiu folosită. Doar să fiu iubită fără clauze și condiții. Să fiu iubită fără să îmi calc pe suflet și fără să fiu călcată în picioare. Să fiu iubită diminețile când dorm până târziu și nopțile când simt nevoia să plâng. Să fiu iubită cu vise absurde și cu toate fricile astea. Să fiu iubită așa, defectă, bolnavă, urâtă și tristă. Să fiu acceptată și apreciată, nu doar prin trei cuvinte. Prin fapte. Să nu mai fiu abandonată și uitată.

Nu știu ce sens are viața asta. Simt greutăți cât niște pietre de moară, conștientă fiind că n-am motive reale. Îmi simt sufletul gol de iubire și speranță și asta mă face să nu mai am energie pentru nimic. Îmi simt mintea obosită de atâtea scenarii cu final nefericit, tot atâtea în care sunt trădată și batjocorită. Mă aștept la lucruri rele și toată energia negativă atrage răul. Știu asta, și totuși văd și imaginez scenarii triste.

Vreau doar niște brațe care să îmi jure iubire pentru totdeauna. O inimă care să bată pentru mine. Care să nu se roage sfinților pentru fericirea mea, ci pentru sănătatea proprie. Ca de fericire să se ocupe personal, în fiecare clipă.

Și știu că nu mai vreau vieți secrete și povești ascunse. Vreau doar pace și adevăr. Intrigile și minciunile mereu au adus norii negri asupra mea și m-au lăsat în furtună. Nu mai vreau. Nu mai pot.

Viața mea are nevoie de fericire ca de aer.

Are nevoie de un scop.

Are nevoie de iubire.

Vreau un copil, doar al meu. Și când spun asta, îmi dau seama că încă nu l-am întâlnit ce cel care să mă facă să-i doresc copilul. Vreau un copil al meu, rațiunea mea de a trăi și atât. Nu mai vreau complicațiile unei relații. Temerile. Compromisurile.

Am auzit atâtea povești fericite, că îmi vine să plâng. Nu știu cum poate fi simplu. Nu mai știu cum e să ai încredere și să te poți baza pe celălalt. Cum e să îți treci mâinile prin foc zâmbind, pentru că el nu poate să ardă cât să te doară. Să te simți protejată și puternică.

Eu sunt slabă. Sunt un fulg în mijlocul uraganului. Sunt un grăunte de nisip în ocean. Fără nicio putere asupra propriei vieți. Eu n-am viață. Sunt prelungirea unor persoane din viața mea, care văd util să mă folosească. Sunt o hologramă a fericirii și împlinirii, când eu am sufletul mai gol decât vidul. Iubesc și am grijă de alții, dar m-am pierdut pe mine acum mulți ani. Eu nu mă iubesc deloc. De aici și gândurile mele macabre. Singurul motiv pentru care trăiesc e că familia mea ar suferi să mă piardă. Pentru că au nevoie de ajutorul meu. Și pentru că nu simt că e dreptul meu să îmi iau viața. E un dar divin pe care îl desconsider, în boala mea. Dar Doamne-Doamne știe cât sunt de slabă. Și că pot fi și puternică, uneori. Când alții au nevoie de mine.

Dar nu mă iubesc și nu mă înțeleg deloc, din contră. Sunt cel mai mare dușman al meu.

Dar nici măcar unui dușman nu i-aș dori să sufere. Lumea asta poate să supraviețuiască doar prin iubire. Și prin credința că iubirea va veni într-o zi. Că există o forță mai mare decât puterea noastră de înțelegere, care ne-a scris destinele cum a știut mai bine. Cu lecții, cu încercări, dar și cu bucurii. Că într-una din vieți, o să fim bine.

O să fie bine.

Guest post by elculpable

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Te rog, iubitule… fii bun!

Frica de-a mai iubi după o despărțire pe care n-ai vrut-o tu

Cum se cuceresc femeile (varianta secolul 21)

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
6,133 views

Your tuppence

  1. Anonim / 28 September 2017 0:37

    Am 23 de ani. Pe 18 august 2017 mi’a decedat mama, sincer pina la asta aveam si eu depresii de dragoste ca nimeni nu ma intelege, ce vreau ce simt si atit, cea mai mare pierdere care poate exista in viata asta, este pierderea mamei, inchipuie-ti ca acasa nu te mai asteapta nimeni, e gol, pustiu, si rece, odata cu ea a plecat soarele, lumina si caldura, nu am reusit sa fac inca multe lucruri cu ea, regret pina la moarte, tinjesc, mi-i foarte greu, nu mai am cu cine vorbi, nu am cui ma plinge, pentru ca la toti le este indiferent de tine, doar mamei ii pasa ce ai pe suflet si cit de tare te doare, asa ca las-o balta cu iubirea, atita timp cit ai mama ai totul, pastreaz-o, arata-i ca o iubesti, pentru ca pe urma va fi prea tirziu, si nu o sa ai in fata cui sa ingenunchezi, restul se rezolva. Dar eu simt ca innebunesc, si am ginduri foarte urite, si nu cred ca se vor termina cu bine. Nu sunt casatorita, nu am un sot sau un copil cu care sa imi alin sufletul, nu am nimic deja… am tata, dar el nu este mama… ma mai tin putin ptr el… sau poate nu…

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Belle d”Imagination / 19 August 2017 15:13

    Dacă ai nevoie de ajutor, mi-ar face plăcere.

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro