Vreau şi eu un copilaş! Nu, zău?!

Ana Barton

1 May 2013

Am auzit asta de două ori. De citit, recunosc, am citit-o de mai multe. De enervat, întotdeauna, fără excepţie. Prima care mi-a spus-o a fost o femeie tânără, 28 de ani, proaspăt divorţată. „Nu mai am încredere-n bărbaţi. Acum vreau să fac un copil“. Recent, mi-a fost dat să mă minunez şi mir deopotrivă, fiindcă protagonistul a fost un bărbat: „Vreau un copil“.

Amândoi m-au scos din minţi; fiecare la vremea lui. O să încerc să vă spun, în pace, de ce anume, dar garanţii nu vă pot da, scăderea mea, pentru care vă rog să-mi primiţi scuzele.

Clopoţeii egoismului, egocentrismului şi egolatriei ne sună tuturor în cap, fie că că sunt ai noştri, fie ai altora. Dacă nu ne aparţin, ne supărăm mai tare. Chestie de onestitate, nu? Dar când vine vorba despre copii proiectaţi din guri, tastaturi ori cu pixul pe coli A4, e, atunci daţi-mi voie să m-apuce… mă rog, nu chiar, suntem în Săptămâna Mare. Mărturisesc, mă gândesc de ceva vreme la acest text, dar am ales să-l scriu azi, ca să mă autopotolesc şi să nu vituperez intolerabil înainte de Paşte.

Hai, cuminte, că poţi măcar să-ncerci. Păi, bine, măi, gingaşilor făcători de oameni mici, voi credeţi că ăştia sunt arici de pluş? Poate vreţi o vacanţă, o clătită, o pereche de pantofi sau chiar aţă dentară, dar cum adică vreţi un copil? Am precizat că vorbim despre oameni singuri, aşa-i?

 O să vă spun, scurt, cum a fost la mine. Şi cum este acum. Aveam 27 de ani şi trei de căutări în doctori fiindcă pierdusem primul copil. Nu ştiu de ce, sarcină oprită în evoluţie. Rezultatele explorărilor, foarte bune. Am cerut garanţii. Nu mi-a dat nimeni. M-au trimis cu jalba la Dumnezeu. A început să mi se facă un fel de dor de copilul meu ce avea să vină şi mi-am întrebat bărbatul, care avea aproape 24 de ani, dacă nu-i este cam devreme fiindcă mie nu mi-ar fi. A zis că nu. L-am rugat să se gândească vreo trei luni. S-a supărat. Era ferm, ce gândire gândeam eu? Eram căsătoriţi de vreo patru ani, dar mi-a trecut prin cap că omu’-i tânăr, poate vrea să mai haiducească, poate nu vrea să legene. Dreptul lui.

Am făcutără copilul. L-am crescut amândoi. Cu ajutor de la toţi cei patru părinţi, e drept, dar noi am fost crescătorii lui neîntrerupţi. A trecut vremea, ne-am desfăcut diferit de trunchi şi ne-am despărţit. Poate o să povestim cândva şi despre asta, dar azi nu-i ăsta miezul. Ne-am întors unul către altul încă trei ani după divorţ, însă nu ne suntem potrivă unul altuia şi basta. Ce atâta străduinţă pentru nicio putirinţă? Aici e loc de dat cu pietre şi de texte: „Vai, dar măcar pentru copil puteaţi trece peste neînţelegeri!“ Asta-i teorie sforăitoare şi atât. În practică, în familiile dizarmonice, copiii sunt cei care suferă cel mai mult. Dar şi despre asta vom vorbi altcândva, că m-am plictisit chiar şi eu de neintratu’-n subiect.

Treaba stă cam aşa: niciodată nu suntem pregătiţi să fim părinţi. Oricât ne-am autotâmpi cu asta. Nu suntem nici atunci când suntem deja bunici. De-aia bunicii normali au îngăduinţa aia dulce cu nepoţii, că abia atunci îşi intră ei oarecum în mână. Dar nu şi cu propriii lor generaţi. Vârsta chiar îţi slăbeşte niţel frânele şi-ţi înmoaie cerbicia. Dar, na, suntem parte a unui cuplu, trece vremea şi ne dorim copii. Sună, întru câtva, natural. Şi este. Cum devine, până la urmă, chestiunea, habar nu avem vreodată. Însă turăm motoarele în fiecare dimineaţă. E firesc.

Dar să fii singur şi să vrei să faci copii e un act de cruzime în stare pură. Las’ că şi premeditată. Copilul are nevoie de amândoi părinţii. Iar asta, în toată viaţa lui. „Bine, dar aş fi în stare să mă descurc.“ E, nu mă zăpăci?! Cu ce te-ai descurca? Crezi că-i dai ţâţă, îl pui pe umăr, să eructeze, îl culci, îi speli, îl schimbi de scutec, îi cânţi, îl legeni, îl plimbi şi cam asta este? Nu. Nu-i nici mai mult, nici mai puţin, nici mai greu, nici mai uşor. E doar altceva.

Am devenit brusc atentă la un om, iar acum îmi este un foarte apropiat prieten, atunci când l-am întrebat dacă vrea copii. Era însurat de ceva vreme şi avea 37 de ani atunci. „Ana, nu-mi văd copiii-n ochii ei.“ Aha, respect, domnule!, nu-ţi propui să nenoroceşti pe nimeni.

Da, e posibil să eşuezi, să te desparţi, să divorţezi. E durere destulă acolo. Pentru toată lumea. Ba chiar şi prisoseşte. Poţi să te zbaţi şi cu asta, să amâni momentul, să încerci să înnozi, să speri, să faci, să… N-ai control, nu te culca pe fâlfâita asta de ureche.

Dar să vrei să faci un om pe care să-l creşti singur, de ca şi cum aşa ar fi normal, echivalează cu o crimă. Eşti un egoist feroce. Un pericol. Găseşte-ţi linişte în tine, fă-ţi rost de-un suflet de om pe potrivă, trăieşte, trăieşte şi mai trăieşte un pic şi vezi dacă ţi se pare că vă descurcaţi împreună bine-n transformări. De orice fel, că venirea unui copil e o schimbare radicală şi definitivă de viaţă. Unii nu pot şi cinste lor că recunosc. Mai dă şi tu cu talc pe piatra aia, înainte s-o arunci, că s-a udat de la strânsoare şi nu ai spor.

Mai departe, nu ştim nimic, deşi planificăm ridicol orice. Cred că, în general, nu e frumos să amputăm oameni, însă, de e posibil, să n-o facem măcar înainte de a-i naşte, asta în timp ce ne paşte-un dor nebun de leagăn. Nu e al lor, ci e al nostru, cel pierdut, dorit, durut. E tot în noi, doar că puţin în dreapta, după draperie.

Pe Ana o găsiți cu totul aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂  Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Uneori suntem foarte naive, ca să nu zic proaste

 După ce a adormit, i-am luat telefonul la control

Undeva, cândva, cineva…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
8,802 views

Your tuppence

  1. Lilia / 14 April 2016 10:16

    Pe cat de crud suna, pe atat de adevarat este… cel mai realist articol citit in ultima vreme.

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  2. Componentele iepurelui – As You Like It | Catchy / 17 December 2013 17:12

    […] reproduce, şi nu oricum, ci aleatoriu. Le tremură inimile de spaimă că-n casă ar putea ajunge unul mic şi doritor de toată atenţia, grija şi, cel mai rău, iubirea. Şi ce fac ei? Încearcă […]

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  3. Părinte singur – Provocare ori stigmat? | Catchy / 12 November 2013 15:09

    […] căsătoriţi sau nefuncţionând într-un cuplu sudat, iar despre inseminări şi dorinţa de a fi mamă singură dintru-nceput abia dacă îndrăznim s-aducem […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  4. Raluca / 9 May 2013 17:41

    Numai din atat, imposibil!

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
    • Ana Barton / 9 May 2013 18:31

      Ai spus: „Este imposibil să faci un om fericit, dacă acesta nu vrea.“

      Răspunsul meu: „Imposibil, da.“

      Comunicăm, nu? 🙂

      Thumb up 0 Thumb down 0
      Reply
  5. Ana Barton / 8 May 2013 12:17

    Anca,

    Îmi pare rău. 🙁 N-am vrut să te supăr.

    Raluca,

    Imposibil, da.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  6. Raluca / 8 May 2013 11:24

    Unii oameni fac copii , nu ca sa i lase liberi , nu ca sa le fie bine copiilor ci ca sa le fie bine parintilor, pentru a nu fii singuri, ei nu si ajuta copii fara vreun beneficiu, nu ca ar fi ceva rau in asta, dar te conditioneaza, iti conditioneaza viata, iti gestioneaza viata in interesul lor personal, aici egoismul ia forme monstruoase, evident ca acei copii vor realiza mai devreme sau mai tarziu ca sunt folositi, de aceea fac unii copii, nu pt a fi copii fericiti ci pt a fi ei fericiti. Copii din familii dizarmonice ajung sa nu si mai doreasca copii, adeseori parintii handicapati emotionali habar nu au ce se intampla in jurul lor, ei ajungand asa de inconstienti incat nici nu mai realizeaza problemele copiilor lor, suntem copii parintilor nostri toata viata , doar ca ei considera de la un moment dat ca noi trebuie sa i ajutam pe ei, cum ai putea ajuta un om nemultumit tot timpul, cum ai putea, nu ai cum, este imposibil sa faci un om fericit daca acesta nu vrea.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 10 Thumb down 0
    Reply
  7. Anca / 7 May 2013 17:51

    Bravo Ana, exact textul de care aveam nevoie la ora asta!

    Thumb up 0 Thumb down 1
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro