Xenia Eraclide Vreme, sărut mâna!

Gheorghe Recheşan

1 December 2013

Gheorghe RecheşanÎmi amintesc, ca și cum s-ar fi întîmplat ieri, prima mea întîlnire cu „Bumbuș“. Așa-i spuneau toți cunoscuții, probabil din pricina staturii, fiindcă era o mînă de femeie, debordînd de energie, mignonă, cu fața rotundă, ochii negri, lucioși și nasul ca un bumb. Cursurile școlii populare de artă se țineau în vechea abație a augustinilor, o clădire masivă, pătrățoasă, cu ziduri și contraforți ca de cetate. De cum intrai pe sub portal, te învăluiau mirosuri aspre de tencuială mucegăită și de lemn ros de cari, iar dinspre chilii răsuna o cacofonie de sunete, acorduri amestecate de fagot, oboi, acordeon și pian, acoperind vocalizele celor de la clasa de canto. Atelierele de grafică, pictură și sculptură erau adăpostite la etaj, în fosta trapeză a mănăstirii. Sub bolțile înalte, intersectate de arcuri în ogivă, zăceau zece-douăsprezece șevalete dispuse în jurul unui podium, un talmeș-balmeș de mulaje prăfuite din gips, de la venus-din-milo la moise-de-michelangelo, suluri de carton, planșete cu eboșe, vrafuri de crochiuri, bidoane cu tempera și tuburi goale de pigmenți.

Cînd ușa sălii s-a deschis și a apărut Bumbuș, am fost dezamăgit. Eram cel mai tînăr dintre cursanți, o adunătură heteroclită de cursanți, de la vitrinieri și designeri industriali, înscriși la cursuri ca să obțină o diplomă, pînă la doi-trei aspiranți, veniți să se pregătească pentru admiterea la facultatea de arte, iar la cei cincisprezece ani pe care-i aveam, mă așteptam să apară un profesor bărbos ca Cézanne, cu un basc acoperindu-i creștetul și o pipă în colțul gurii. Femeia aceea mărunțică, cu părul grizonant, tuns scurt, îmbrăcată într-un pulover gri, rulat pe gît și o fustă neagră peste genunchi, nu avea nimic din imaginea unui maestru. Am realizat însă rapid, după primele ore, că alt dascăl mai potrivit n-aș fi putut găsi. Timp de trei ani m-a învățat cam tot ceea ce știa. Bumbuș proceda metodic, fără să insiste prea mult asupra corectării studiilor și eboșelor, dar cînd o făcea, mîinile ei mici dar puternice, noduroase și cu pielea arsă de acizi, înnegrită de tușuri, însuflețeau din cîteva linii energice sau sinuoase studiul de pe planșetă.

Micul pictor

Totuși eram nemulțumit. De-abia îi descoperisem pe van Gogh, pe Gauguin și pe impresioniști și tînjeam să pictez în culori de ulei. Într-o seară, pe cînd frecam plictisit liniile unui studiu în cărbune, îmbîcsind hîrtia, s-a apropiat de planșeta mea, privind lung: ”Îmi place, are un aer bizantin!”. Atunci i-am spus posac: ”Eu m-am înscris la cursuri ca să învăț să pictez, să aștern culori adevărate pe-o pînză!” Ochii ei vioi, negri ca obsidianul au mijit a rîs: ” Vei picta, dar deocamdată, știi bine, desenul e scheletul oricărei picturi figurative, fără el compoziția se năruie, iar tușele rămîn simple accente de culoare!”

Lecțiile se extindeau în afara școlii, prin vizite în muzee, participări la vernisaje și vizite în atelierele artiștilor plastici din oraș, ocazii care m-au convins de faptul că Bumbuș nu e doar un dascăl excepțional dar și un grafician cunoscut, cu numerose participări la expoziții internaționale și lucrări în colecții oficiale și particulare din Elveția, Germania, Olanda, Japonia, Franța, Norvegia și Statele Unite.

Atunci cînd ne-a predat diferitele tehnici de gravură am trecut prin atelierul ei. Aici am dat de o scenă uimitoare. Lîngă plăcile de cupru scufundate în acid, pe un reșou fierbea o ciorbă consistentă de cartofi cu afumătură, iar în umbra presei de imprimat, Tudor, fiul ei cel mic, își făcea lecțiile. Am continuat să o vizitez după absolvire și o regăseam la fel de plină de energie ca în urmă cu două decenii. La vîrsta la care alte femei își cresc nepoții, lucra cu îndîrjire, mînuind plăcile de cupru, acul de graură și presa ca un gravor renascentist, găsind timp să pregătească prînzul, să spele rufele pentru trei bărbați și să-și țină cursurile . Cînd îi povesteam despre eșecurile mele, mă ațintea cu ochii ei pătrunzători, negri și lucioși ca obsidianul și-mi spunea: ”lasă, nu e musai să faci o carieră în artele plastice, fă-le pe plac alor tăi, fă-te medic sau inginer, pe urmă vei avea timp și pentru asta”!

Ori de cîte ori desenez sau pictez ceva, îmi amintesc că profesoara mea a fost Xenia Eraclide Vreme, un artist plastic pentru care arta s-a contopit intim cu viața.

Citiţi şi

„Mi-a fost dor de tine, fetița lui tata!”

“Foloseşti vreun contraceptiv?” “Menopauza” “Wow, ce noroc!”

Oricât ar dura, să te bucuri că l-ai întâlnit

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
865 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro