You, first!

Constantin Ciucă

4 December 2016

constantin ciucăAm fost într-o vreme înscris pe un site de matrimoniale care, așa cum e și normal, colcăia de orgasme în așteptare și de marșuri nupțiale mereu amânate și pe care, în momentele mele de restriște personală, mai intram în speranța că miracolele nu sunt vorbe goale, ci că se pot chiar întâmpla în realitate. Că adică, după cum se înțelege, puteam să îmi găsesc o parteneră care să se simtă bine în compania mea și în compania căreia să mă simt și eu un om normal. Și, adică, împreună să facem o treabă bună.

Poate că dacă în facultate nu aș fi avut un prieten de un rafinament lingvistic ieșit din comun și de o inteligență încântătoare, treaba asta cu matrimonialele mi-ar fi ieșit mai bine. Băiatul ăsta, când ne apucam să bem un vin împreună și începea să istorisească vreo povestioară, era o adevărată poezie. În gura lui, limba română te electriza și te încânta. Și, pentru că nu eram genul lui, mă simțeam în siguranță alături de el pentru că el era un homosexual cu gusturi evoluate iar eu, fiind doar un zănatec anonim, nu intram în atenția lui. Așa că mergeam din când în când pe la demisolul ăla friguros unde stătea el în gazdă și băteam câmpii seri întregi despre poezie, cărți, filme, oameni și tot felul de alte prostii din astea schizoide. Iar când făceam lucrul ăsta acolo la el, eram de fiecare dată trei: el, eu și Leonard Cohen care se smiorcăia dintr-un casetofon gâjâit. Noi vorbeam, ne îmbătam de vin și cuvinte, iar Cohen acesta de care vorbesc își vedea de treabă în casetofon, înainte și înapoi, după cum se termina caseta. Se făcea târziu în noapte, ieșeau stelele pe cer, se opreau tramvaiele și se închideau cârciumile, și, în timpul acesta, pe nesimțite, Cohen, scâncind existențialist în fundal, devenea parte a științei mele de a înțelege viața și a poftei mele de a vorbi.

De aceea când m-am înscris pe site-ul de matrimoniale și am completat rubrica cu ”Ce fel de muzică preferi” l-am trecut, firesc, pe Leonard Cohen la favoriți.

Doar că, din motive și în circumstanțe pe care nu le cunosc, se pare că eu nu am fost singurul pe care Cohen l-a impresionat. Și spun asta pentru că în una din zile mă trezesc cu un mesaj de admirație de la o domnișoară care era pur și simplu entuziasmată de potrivirea aceasta. Cum că adică și ei îi plăcea foarte, foarte, foarte mult cântărețul acesta și, insinua ea oarecum elitist, doar o minoritate de inițiați erau aceia care îl înțelegeau și prețuiau. Decurgea de aici că noi aveam unele lucruri în comun și că nu ar fi deloc lipsit de rost să încercăm să ne cunoaștem.

69

Trebuie să fii într-un stadiu terminal avansat ca să nu reacționezi când te apelează o domnișoară blondă care crede că ai ceva în comun cu ea. Drept pentru care am intrat în trepidație și m-am dus la profilul ei să văd care era treaba. Cum bărbaților dragostea le intră pe ochi, bineînțeles că m-am uitat înainte de toate la poze. Hmm… Erau două. Una era cu ea într-un lan de floarea soarelui. În a doua apărea o femeie blondă cu părul până pe umeri, în inele, cu un piept plin, cu o figură plăcută și cu o fustă lungă până la sandale. La poza cu floarea soarelui trebuie să recunosc că am avut un scurt moment de dificultate până mi-am dat seama care era ea dintre sutele de măciulii înflorite. Părea în regulă. Atrăgătoare. Dar ceea ce părea cu adevărat amețitor, era vârsta ei, care pe mine, deși mă făcea să par matusalemic, în același timp mă întărâta. Douăzeci și șase de ani. Mi-am spus că, dacă ea m-a apelat și era entuziastă, ba mai și credea că avem ceva în comun, la urma urmei era obligația mea cavalerească să o ajut să ne cunoaștem.

Așa că m-am dus la computer și i-am alcătuit un mesaj care merita mai degrabă preluat de manualele școlare decât de un site de matrimoniale. Mi-am zis că o dau gata!

Și chiar așa s-a și întâmplat. După un schimb rapid și intens de mesaje, am convins-o adică să vină la mine din orășelul ei din sud să îl ascultăm împreună pe Leonard Cohen. Ce mai, am dat-o gata!

În primă fază!

Iar prima fază a ținut până în autogară pentru că din autogară a început faza a doua. În faza a doua, autobuzul cu care trebuia să ajungă ea, trăsese deja la peron, se deschiseseră ușile și din el coborau acum pasageri cu sarsanale mari și păsări vii, bărbați obosiți și femei brunete. Vreau să spun, nicio blondă cu părul făcut inelușe. Coborâse deja toată lumea iar eu, din ce în ce mai alarmat, uitându-mă cu atâta atenție la fiecare femeie, cred că păream deja suspect gardianului care patrula pe peron cu cascheta dată neregulamentar pe ceafă și cu pistolul atârnându-i aiurea la brâu.

La sfârșit, după ce toată lumea plecase în treaba ei, pe peron am mai rămas eu și o femeie mică și slăbănoagă, brunetă și tunsă scurt, cocoșată sub un rucsac kaki și cu niște bocanci negri și băiețoși în picioare, care păreau nepotriviți cu anotimpul. Mă uitam la ea. Se uita și ea la mine. Pe urmă mă uitam în altă parte și se uita și ea în altă parte. Însă eu am făcut armata la cercetași și, pe deasupra, am și citit o carte despre cum să citești și să interpretezi limbajul corporal.

Și mi s-au înmuiat picioarele.

Mi-am dat seama că ea era.

Mărturisesc că am avut o lungă perioadă în viața mea în care nu mi-au plăcut blondele. Toate mi se păreau palide și astă mă făcea să cred că sunt bolnave de colecist. Nu suport colecistul pentru că tata ne-a înnebunit pe toți cu colecistul lui! Pentru mine, toate blondele aveau și lipsă de calciu în oase și din cauza asta trebuia să mă concentrez să umblu cu ele cu grijă, de parcă s-ar fi putut fractura și fărâmița sub mine. Brunetele mi se păreau, în schimb, foarte sănătoase și puteam să le manipulez fără să le pricinuiesc nici o neplăcere. Doar că la un moment nivelul de trai din țară a crescut brusc și rezultatul a fost că toate blondele s-au însănătoșit. Nu mai aveau probleme nici cu bila, nici cu osteoporoza, ba dimpotrivă, mi se păreau sănătoase tun. Iar eu acum în autogară așteptam o blondă cu părul inelat și lăsat desfăcut pe umeri. Și ce primesc în loc? O brunetă sfrijită, tunsă scurt și îmbrăcată băiețește?!

Mi s-a părut un ghinion dureros, iar rucsacul din spatele ei m-a îngrijorat pentru că era un semn de ședere îndelungată.

În fine, după câteva momente de ezitare dureroasă mi-m zis că, la urma urmei, trebuia să respect legile ospeției. Mi-am adus aminte că existau popoare care îți dădeau și nevasta să te culci cu ea, dacă le erai oaspete, deși, sincer, nu sunt sigur că acesta era întotdeauna un avantaj pentru musafir, așa că m-am îndreptat puțin de spate, mi-am supt burta ca să par mai suplu, m-am dus spre ea și, zâmbind, i-am întins mâna

– Tu trebuie să fii Luminița, zic.

– Da, zice ea scâncind și îmi întinde mâna.

I-am strâns mâna. Era moale ca puful puilor de o zi și mică cât un biscuit. M-am simțit brusc foarte responsabil. Zic:

– Dă să duc eu rucsacul ăsta!

Dar ea se ferește, ca și cum aș fi vrut să i-l iau cu forța din spinare, și zice:

– Nu, lasă că îl duc eu. Sunt obișnuită.

– Câte kilograme ai? o întreb din senin.

– Patruzeci și două, răspunde ea instantaneu, de parcă tocmai aștepta întrebarea aceasta.

În clipa în care mi-a spus greutatea am simțit o amețeală nefirească. Eu am o sută patru. O sută patru împărțit la patruzeci și doi fac 2,476. Puteam eu oare să mă culc cu o femeie de 2,476 ori mai ușoară decât mine? Vreau să spun, fără să îi cauzez un politraumatism care să o îndreptățească pe urmă la un certificat medico-legal cu care să mă incrimineze? Nu știu. Zău, eram, care va să zică, într-o situație foarte delicată cum nu mai fusesem vreodată. Am ajuns în afara autogării unde parcasem mașina, am ajutat-o cu rucsacul, am urcat și, îngândurat, dar în același timp întărâtat de toată situația asta nefirească, am plecat spre apartamentul închiriat de câteva luni în unul din cartierele selecte ale orașului, care mă usca de bani.

Pe vremea când era blondă și semăna cu o zeiță rătăcind prin lanuri de floarea soarelui, mă pregătisem serios. Cumpărasem adică tot felul de delicatese de la Auchan, inclusiv lumânărele din acelea roșii în cutiuțe de aluminiu cu care să decorez masa pentru cina din living unde urma să degustăm pe îndelete și din sticla de Porto cumpărată împotriva principiilor mele. Așa că în momentul în care am ajuns acasă, aveam de toate. Inclusiv Cohen, pe care la plecare îl lăsasem mergând.

De aici încolo însă, urmează faza a treia care, sincer, îmi e și acum un pic confuză pentru că pe mine băutura mă dărâmă repede. Ce îmi amintesc foarte bine e că a doua zi dimineața m-am trezit cu o durere de cap îngrozitoare, dormind în patul meu complet îmbrăcat. Când m-am ridicat în capul oaselor m-a luat o amețeală în care, stând ca prostul pe marginea patului, îmbrăcat și confuz, am avut revelația deșertăciunii dorințelor mele.

Trebuia să văd totuși ce se întâmplase cu ea. Și, mai ales, să fac o schemă pentru ce urma să se întâmple pentru că dacă le lași la întâmplare lucrurile merg întotdeauna din rău în mai rău.

Așa că m-am ridicat de pe pat și am ieșit în living, acolo unde stătusem în seara precedentă. Cohen miorlăia în continuare din boxe, încet, dar neobosit… Dance me to the end of looove… Uh! Shut the fuck up, man! Perechea de bocanci negri de lângă ușa de la intrare care mă asigurau că ea era încă în casă. M-am târât până la geamuri pentru că în tot livingul mirosea a lumânări și a scrum rece uitat în scrumiere ca după un botez. Pe masă era sticla goală de Porto și încă o sticlă, de whisky, de care, pe moment, nu îmi aminteam de unde a apărut. M-am așezat pe un scaun, am mușcat dintr-o prăjitură și am simțit că îmi vine să mor. M-am ridicat cu senzația unei profunde nefericiri personale, m-am dus la baie și am făcut un duș cu apă rece sperând că am să îmi vin în fire. M-am uitat în oglinda de deasupra chiuvetei și am făcut câteva strâmbături în semn de dezacord față de propria mea conduită, după care mi-am pus pe mine halatul și am revenit în living unde m-am trântit pe canapeaua moale cu perne din fulgi de gâscă polară. Am luat telecomanda, am pornit televizorul pe un canal la întâmplare, și, inert, am rămas timp îndelungat în poziția aia de om mort așteptând să se întâmple ceva cu mine.

Iar adevărul este că nu a trebuit să aștept mult.

La un moment dat se aude ușa de la camera ei. Cu coada ochiului o văd trecând, în pijama, spre baie. Apoi, după câteva minute bune, tot cu coada ochiului o văd ieșind din baie, intrând la loc în cameră și închizând ușa în urma ei. Părea că suntem într-un film mut, dar color. Nu vorbeam niciunul, dar ea era colorată. Avea o pijămăluță roz cu fluturi galbeni și verzi care atârna largă pe trupul ei mic. Numai că nu era un film. Totul mi se părea un eșec nemeritat care îmi afecta părerea despre mine. Și cum stăteam eu așa, în starea aceea de comă indusă pe fulgii de gâscă polară, la un moment o aud strigând prin ușa închisă a dormitorului ei:

– Hei!

Am așteptat un pic să mă asigur că vorbea cu mine. Oricum, după câte știam eu, în casă nu mai era altcineva așa că la un moment dat răspund:

– Da?

– Vrei să facem sex?

Chiar și mahmur, sunt un bun vorbitor de limba română. Era prima dată în viață când o femeie mă întreba dacă vreau să facem sex dintr-o altă cameră, cu ușa închisă. Am tresărit de curiozitate, m-am ridicat în fund pe canapea și am rămas atent ca o suricată cu nasul în vânt. Trebuia să îi dau un răspuns. Mă hotărăsc. Zic:

– Da.

Dar ea nu zice decât:

– Bine.

Și pe urmă nu se mai aude nimic.

Asta ce mai însemna? Trebuia să mă duc la ea în cameră? Venea ea în living? Eram complet debusolat și îmi crescuse pulsul foarte tare. Aproape că mă enerva. Mă deranja faptul că luase ea inițiativa, iar hormonii mei erau acum la bunul ei plac. Adică trebuia să aștept să mi se scoale doar când vorbea ea din spatele ușii?! Totuși, nu mergea chiar așa.

Iar ce urmează face lucrurile și mai complicate: Zice:

– Calculatorul îi ai în dormitor la tine?

Asta m-a băgat complet în ceață. Ce treabă avea calculatorul în chestia asta?!

– Da, e la mine în dormitor, zic strigând tare, ca prostul, de parcă ea era undeva la etajul trei.

– Du-te și dă-i drumul! îmi ordonă ea din spatele ușii cu aceeași voce de copil.

Chestia asta m-a năucit atât de tare încât nu am mai ripostat și m-am ridicat de pe canapea gata să execut ascultător ordinul. Totuși, în timp ce mă îndreptam spre dormitor, nu am putut să nu mă întreb pentru ce naiba trebuia să pornesc calculatorul dacă era vorba să facem sex? Avea ea vreun soft de futere despre care eu să nu fi auzit?! Am un monitor mare cât un televizor iar biroul e pus chiar la capul patului așa că uneori mai mă uit seara la vreun film descărcat de pe net stând lungit în pat și rezemat pe o pernă de perete. Apăs pe butonul de pornire, aștept nerăbdător să buteze, și după ce intru în Windows, cu sentimentul că am realizat ceva măreț și că m-am prostit de tot, strig tare:

– Gata!

Și aștept, cu sufletul la gură.

– Pune Cohen, îmi ordonă ea.

Am intrat în fișierul cu Cohen și am ales o melodie la întâmplare. ”The Famous blue raincoat”. O dau mai tare.

– Nu, zice ea. Nu asta. Pune ”Suzanne”!

Caut Suzanne, o găsesc într-un alt fișier și îi dau play. Dormitorul se umple de vocea lui Cohen.

Și aștept.

Dar în loc să iasă din dormitorul ei și să vină să facem ce trebuia, ea mai dă, foarte calmă, un ordin din spatele ușii:

– Dezbracă-te!

În dormitor, pe peretele de lângă pat, am o oglindă în care mă uit eu când nu sunt prea convins că mă cheamă cum mă cheamă și că sunt cine sunt. Mă uit în oglindă. Din față. Din Profil. Din celălalt profil. Îmi trec mâna peste chelie. Mă scarpin în barbă. Scot limba. Ce mai, eu eram! Să mă dezbrac?! Mă uit iar în oglindă și îmi desfac cordonul halatului. Îmi alunecă de pe umeri, se scurge pe parchet iar de sub el îmi iese, țeapăn ca o creangă groasă, o pu*ă mare de care, luat cu calculatorul și cu Cohen, aproape că uitasem. Pun frumos halatul la capătul patului și zic, tare, ca la v-ați ascunselea:

– Gataaaa!

Ușa dormitorului ei și o aud ieșind. Mă prefac nepăsător pe marginea patului și bat încet dintr-un papuc în podea ca și cum m-aș gândi o ecuație complicată. Adevărul e că ard de nerăbdare să văd ce mai are de gând să facă domnișoara asta. Îi văd umbra în cadrul ușii.

– Am venit, zice ea cu vocea aia de copil și face un pas în interiorul dormitorului meu.

Ridic ochii spre ea. Și simt că mi se face rău! Mâncasem în tinerețe niște piciorușe de broască, servite pe o farfurioară cât palma la un restaurant pescăresc din Galați și pe cuvânt că ale ei nu erau mai mari. Își dăduse jos pantalonii de pijama dar își păstrase pe ea bluza, care atârna ca o rochiță mai scurtă cât să îi acopere bucile ei minuscule. Își pieptănase părul și și-l prinsese într-o fundiță roșie la spate ca o școlăriță cuminte, iar buzele subțiri îi erau acum roșii ca sângele. Avea o față curată și, zău, nu era deloc urâțică. Doar că era cumplit de slabă și de mică. Chiar așa mici și subțiri cum erau, erau totuși frumoase și curate. Vreau să spun aveau o piele albă și netedă și erau construite la fel ca toate picioarele frumoase de femeie. Doar că erau mult mai mici. Acolo unde trebuia să aibă țâțele, nu se vedea nimic prin pijama, era plat. În mâna dreaptă avea o bucățică de hârtie pe care o ținea între degetul mare și arătător.

– Ce frumos te-ai pieptănat, zic eu, ca să zic ceva.

Dar ea trece pe lângă mine , se așază pe pat chiar unde stăteam eu de obicei cu capul pe pernă, își încrucișează turcește picioarele sub ea, îmi întinde hârtiuța și zice cu un soi de autoritate care mă subjugase cu totul:

– Intră pe link-ul ăsta. Apoi se sprijină cu umerii de speteaza patului și în timp ce eu butonez la tastatură, zice: E un link de lesbiene, să știi.

Iar am simțit o amețeală. În fine, intru pe site și, după câteva secunde, pe tot ecranul începe să ruleze un clip video în care două femei tinere, îmbrăcate ca pentru vânătoare, se pipăiau una pe alta pe c*r și se sărutau dându-și ochii peste cap ca și cum ar fi avut, periodic, crampe mici. Nu am nimic împotriva lesbienelor, ba chiar îmi pace să mă uit la ele pentru că în general sunt femei frumoase, însă acum mi se părea nepotrivit. Dar trebuie să recunosc că toată treaba asta bruscă cu fu*utul, cu lesbienele și cu piciorușele de broscuță mă excitase al naibii de tare. Iar când nu ai nici cea mai vagă idee despre ce urmează să ți se întâmple, ți se scoală și mai tare. Chiar așa mi se și întâmplase. Mă întorc spre ea pregătit să aplic coeficientul de 2,476. Numai că ea stătea calmă în capul oaselor, cu fundul ei mic pe perna mea, cu piciorușele desfăcute în lateral, cu bluza de pijama ridicată până pe buric, goală pe dedesubt. Părea o diaporamă 3D cu puță mică. M-am uitat la ea și mi-am dat seama că ceva nu era în regulă. Poziția aia în care stătea ea nu se potrivea cu ce îmi închipuiam eu că urmează. În mod normal ar fi trebuit să se fi întins pe pat.

Dar Dumnezeu e mare și are o imaginație de care puțini îl cred în stare!

Cum mă întorc eu spre ea în patru labe pe pat cu suta mea de kilograme, ea face un gest cu degetul arătător de la mâna dreaptă. Face un gest cu el arătând către puța ei mică dintre picioare apoi își ridică ochii spre mine și îmi dă, angelic și imparabil, un ordin scurt:

– Și acum tu îmi dai limbi!

Zău! Era de neimaginat. Trebuia, neîntârziat, să șterg fișierele cu Cohen. Când eram mic și mă dădeam cu sania, am căzut odată în cap și câteva zile după aia nu am mai știut cum mă chema. Ea, văzând că nu reacționez, se uită la mine și spune cu aerul cel mai firesc din lume:

– Și pe urmă eu ți-o sug ție, zice ea și arată cu degetul spre obiect, ca să îmi arate ce urma să sugă. Înțelegi?

****

Când a ieșit din baie zâmbea. Era goală și zâmbea. A trecut pe lângă mine, mi-a făcut cu mâna de parcă pleca undeva și a intrat în dormitorul ei. A ieșit după vreo jumătate de oră, îmbrăcată, exact așa cum o văzusem ieri în autogră doar că în plus avea la gât o eșarfă mică, roz, ca o cravată de pionier. Zâmbește iar și se duce la bocanci. Începe să se încalțe.

– Ce faci? De ce te încalți? o întreb.

Câteva clipe nu zice nimic. E ocupată cu șireturile bocancului care trebuie să urmeze un traseu complicat pentru a strânge bine piciorul.

– Am autobuz la patru. Trebuie să ajung la Ema.

– Care Ema, o întreb?

– Prietena mea de la Brașov, zice, trăgând într-o parte și-n alta de șireturile alea lungi. Mâine e ziua ei și m-a chemat să petrecem câteva zile împreună.

Apoi, după ce, în sfârșit, termină cu șireturile, se îndreaptă de spate și zice, revoltată:

– Tu știi ce greu se încalță bocancii ăștia?

Și zâmbește. Zâmbesc și eu. Și în timp ce îmi pun blugii pe mine și mă pregătesc să o conduc la autogară, îmi dau seama, că brunetele astea tunse scurt și cu bocanci în picioare, chiar dacă sunt ele un pic duse de cap, au în ele ceva fermecător.

Urmărește-l pe autor aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Goi și gol într-o mansardă

Cu dragostea nu e de glumit ! – Maggie’s Plan

Îți amintești?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
21,675 views

Your tuppence

  1. eva / 17 December 2016 1:43

    m-ai tinut cu sufletul la gura. bravo, domnule! abia astept sa citesc alta poveste scrisa de tine. povestesti frumos. si eu mi-s bruneta, maruntica, ma bagi intr-o sacosa de-aia de rafie.

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply
  2. Alexandra / 6 December 2016 14:38

    fain povestita :))
    is la job si a trebuit sa ma abtin si sa rad pe infundatelea dar mi-ar fi placut sa rad cu zgomot

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply
  3. Roxana / 4 December 2016 20:58

    Hidden due to low comment rating. Click here to see.

    Poorly-rated. Like or Dislike: Thumb up 6 Thumb down 14
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro