Zâna mea, buna mea…

Luminița Popescu

10 December 2015

luminița popescu nouăNu ştiu, voi aţi avut vreodată zile în care să bâjbâiţi după Rost? Adică, stând aşa, în singurătatea voastră lucie şi, fiind sinceri până la Dumnezeu, nu aţi râcâit cu degetul în suflet? Aşa cum râcâiam gheaţa de pe geam dimineaţa, copil fiind, în vacanţă, la bunica. Râcâiam şi suflam din plămânii mei mici aer cald şi formam un cerc pe care holbam ochişorii să văd: a nins aseară, este rost de derdeluş?

În timpul ăsta, bunica punea pe plită ceaunul de mămăligă şi, când începea a face apa bulbuci: svârrrr!, arunca făina în ploaie să nu facă cocoloaşe. Lua culişerul de la locul lui şi dă-i, şi dă-i, şi mestecă, preţ de 15-20 de minute.

Avea, scumpa de ea, un fund de lemn. Rotund şi subţirel, tocit pe margini şi adâncit la mijloc de-atâtea sute de mămăligi ce s-au prăvălit pe el.

„Hai, lucuţă, scoală şi te spală!” Mă spălam cu apă caldă din ibricul de pe plită. În locul mămăligii, în ceaun, venea rândul laptelui. Alb ca neaua ce-o văzusem pe fereastră. Şi mirosea în casă… Doamne, mirosea a cea mai frumoasă copilărie.

Cât bolborosea molcom laptele, frumoasa mea zână mă pieptăna. Venea la capul patului micuţ, pe care-l înzestrasem noi două de cu vară cu o rogojină de toată frumuseţea. Era în pădure un loc numit „rogozărie”. Luam secera şi tăiam rogoz. Spurcată plantă rogozul, te taie ca lama cu frunzele alea ascuţite.

bunica si fiica

Mă pieptăna cu-n pieptene de os, zâna mea. Aveam părul bălai şi rar. Se chinuia puţin până-l împletea, legându-l frumos cu o cordicuţă roşie. Eram primenită când mă aşezam la măsuţa de lemn acoperită cu muşama subţire. Luam strachina din blidar, lingura mea uşoară din aluminiu şi litra emailată, cu care am băut cea mai bună apă din viaţa mea.

Bunica tăia mămăliga cu aţa. Băga aţa mişeleşte pe sub mămăligă până la jumate şi ridica deodată de amândouă capete în sus, apoi sferturi şi tot aşa. Rotocoale de abur se ridicau deasupra mesei şi timpul acela a rămas încremenit în mine. Văd totul ca şi cum ar fi fost ieri: o copchilă de la oraş, crescută într-un bloc cu zece etaje şi lift, respira şi cu pielea bucuria de a fi cu bunică-sa în ajun de Anul Nou.

Căsuţa aceea mică, cu tindă şi cas’ce’mare (casa cea mare), pitulată sub poala pădurii şi luminată în nopţile lungi şi geroase cu lampă, căsuţa aceea din chirpici şi cu grinzi vopsite’n verde-smarald unde, în timpul amiezii, glăsuia un aparat pe baterii cotele apelor Dunării, locul acela mi-a arătat mie Rostul.

Făcea rachiu de sfeclă, bunica mea. Se numea samahoancă. Cultiva pe 20 de ari sfeclă de zahăr şi făcea rachiu pe care-l vindea în „şâpuri” de jumate, din stică verde şi cu „astupuşuri” de cauciuc, negre. Ascundea pe unde nu gândea nimeni ţeava şi cazanul, că securiştii umblau pe la case să verifice. Umblam noaptea prin pădure să îngroape damingenele: „Ţâne minte, lucuţă: 15 paşi de la cărare spre Linia lui Mandea.” Făcea gropile rapid, învelea damigenele în nişte oghele, acoperea cu folie, punea pământul deasupra, călca bine, trăgea frunzele şi gata. Atâta de cuminte ce-am fost că niciodată nu spuneam nimănui ce făceam noi două. Spun acuma, după 30 de ani.

Aduna bănuţii în batistă, zâna mea. Punea batista sub o grindă din cas’ce’mare. „Mânânţelele”, banii mărunţi, îi ţinea în pestelcă de unde scotea când-şi-când şi-mi dădea să merg la Cooperativă să-mi cumpăr mentosane.

Şi acum mă întreb, de unde ştia cât jar să bage în fierul de călcat de n-a pârlit niciodată perdelele.

Când am crescut olecuţică, eu şi sora mea îi făceam casa lună. Spălam podelele cu peria de nagară, ştergeam geamurile cu ziare, dădeam portiţa de la sobă cu bronz şi lustruiam teracota cu motorină.

După ce a fost operată de cataractă, la 78 de ani, zâna mea, a început să devină copil. Am luat-o la noi acasă, i-am încuiat cu lacăt acareturile. Avea Alzheimer şi era cuminte ca un înger. Ce bucurie mare aveam că întotdeauna pe mine mă recunoştea: „Tu eşti, lucuţă, Lumânărica mea, tu eşti? Mi-ai adus portocale?”

O găsea mama de multe ori în vie mâncând struguri şi spunând încet: „Căsuţa mea, Mărie, n-ai vândut-o, nu!? Du-mă la căsuţa mea, hai acuma, du-mă!”

La 99 de ani, a doborât-o o gripă. Mama pregătise lumânarea şi ea a văzut. „Ce-i cu asta? Crezi că mor amu? Ehehe, copchilă, nu ştie nime’ clipa şi ceasu’.”

A lăsat-o mama rezemată de perne, dormind şi s-a dus fuguţa la farmacie. Când a venit, plecase zâna mea în Ceruri. Aşa am găsit-o eu, rezemată de perne. I-am dat baticul de pe cap şi-am început s-o pieptăn frumos, pentru ultima oară, fără să plâng şi fără să mă smiorcăi. Surorile mele se cruceau: „Uite cum o cuprinde şi nu-i este frică!” Cum să-mi fie frică de iubire? Moartea nici nu a fost pe aici, zâna mea a plecat în Nemurire.



Citiţi şi

M.

Manchester – lumânări şi zâmbete în bernă

Ai mei ani 40…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
4,380 views

Your tuppence

  1. flori / 11 December 2015 21:25

    Frumos, ma regasesc in povestea ta, multumesc.Bunica m-a crescut de la 6 luni, ea este prima careia i-am zis mama….asa erau vremurile atunci. Si acum cand simt miros de samahoanca ma intorc in timp. Nu aveam multe dar eram fericita si cred ca am avut cea mai frumoasa copilarie. Zana mea traieste

    Thumb up 7 Thumb down 0
    Reply
    • Luminiţa / 18 December 2015 15:54

      Frumos. Dacă mai trăieşte fă-ţi o poză cu ea, de aproape aşa cuprinse şi cu obrajii lipiţi. Acea poză va fi ca un talisman pentru tine. Du-i portocale şi îngheţată şi spune-i ce mult o iubeşti. <3

      Thumb up 1 Thumb down 0
      Reply
  2. Livia Blaga / 10 December 2015 19:55

    Asa e, nu se poate fara o lacrima! Si ma regasesc, doar ca la mine erau veri calde, satul se numea Sintereag si imi incepeam ziua tot cu mamaliga cu lapte si o terminam cocotata pe gard sa vad ciurda intorcandu-se de la pasune, cu bivolii miscandu-se alene, impreuna, dupa ce treceau vacile. Si, daca racai mai serios, apare si mirosul de fan, de flori, de pamant udat de oamenii care-si spalau direct la fantana sudoarea muncii de peste zi.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 10 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro