Zece filme care ne amintesc de Orașul Luminilor

Mădălina Dumitrache

20 November 2015

Mădălina Dumitrache

Paris – orașul iubirii, orașul libertății, orașul cafenelelor cochete și al traiului boem – a fost adesea celebrat în cea de-a șaptea artă. Orașul Luminilor rămâne, încă, o inepuizabilă sursă de inspirație pentru cineaștii de pe întregul mapamond. A şaptea artă a avut forţa de a crea istorii minunate, iluzii colorate” sau povești realiste, bazându-se și pe cadrul general. Multe dintre peliculele din lista noastră de recomandări au surprins atmosfera și farmecul acestei metropole. Urmărindu-le, vom putea spune Paris, mon amour”.

1)    Le fabuleux destin d’Amélie Poulain (R: Jean-Pierre Jeunet)

Unul dintre cele mai cunoscute filme despre Paris ilustrează povestea tinerei Amélie. Bună ca pâinea caldă şi isteaţă foc, Amélie este zâna cartierului Montmartre, al 19-lea arondisment. Are propriul Montmartre: numai cafenele primitoare (Les deux  moulins), muzică la acordeon şi vecini echipaţi cu manii amuzante. Pelicula este o ironie fină, un filmuleţ delicat ca un diminutiv. Este cadrul propice peripeţiilor unei zâne. Ea are o revelaţie microscopică: comoara găsită este, cu siguranţă, mai importantă decât evenimentul exterior. Fără ezitare, televizorul este oprit, iar atenţia eroinei se îndreaptă spre conţinutul cutiei. La finele acestei bijuterii a cinema-ului european, descoperim că nonvedetele sunt sarea pământului”.

Amelie 1

2)    Funny Face (R: Stanlay Donen)

„Trés beau, trés chic, trés magnifique este refrenul pe care-l cântă protagoniştii agreabilei comedii Funny Face (1957), unul dintre zecile de filme dedicate strălucitorului Paris. Capitala franceză îşi dispută cu Roma întâietatea pentru titlul de oraşul european cel mai des arătat în peliculele hollywoodiene. Aici viaţa este uşoară şi plăcută şi orice american de treabă ar trebui să vină aici să moară”- comentează, mucalit, personajul interpretat de Fred Astaire în mai sus citatul musical. Parisul îţi poate schimba viziunea asupra lumii, o demonstrează comedia lui Donen, unde un fotograf (Fred Astaire), un manechin (Audrey Hepburn) şi o reporteră (Kay Thompson), veniţi aici pentru o paradă a modei, se simt brusc eliberaţi de stereotipul vieţii lor cotidiene, au insomnii exaltante, se plimbă şi dansează pe străzi. Ei beau vin, flirtează, se îmbracă extravagant şi nu le pasă de nimic în această lume în care totul pare posibil.

Funny Face 3

3)    Midnight in Paris (R: Woody  Allen)

Dragostea iconicului cineast american, Woody Allen, pentru Europa este veche şi profundă. Regizorul yankeu a realizat o serie de pelicule pe bătrânul continent: Londra pentru Match Point (2005), Barcelona pentru Vicky Cristina Barcelona (2008), Parisul pentru Midnight in Paris (2011). Gil, un american aflat într-o vacanță în capitala Franței, re-găsește magia Parisului din anii ‘20. Însuși Allen declara: „Acest lucru este un loc special, un loc unde magia se poate avea loc. Midnight in Paris este primul film al lui Woody Allen turnat în întregime în Paris. Filmările au fost realizate în spații precum: Giverny, Catedrala Notre-Dame, Montmartre, Palatul Versaille, Operă, Sacré-Coeur, Île de la Cité, străzile de lângă Pantheon. Fericirea nostalgicului scriitor american – îndrăgostit de Orașul Luminilor – este împărtășită cu toți spectatorii care vor (re) găsi minunățiile acestui oraș.

Midnight in Paris 3

4)    Le Divorce (R: James Ivory)

Idilele în peisajul francez  reprezintă un alt filon de aur exploatat de cineaştii din Lumea Nouă. „Ciocnirea” dintre americance şi rafinaţii iubiţi francezi este tema comediei Le Divorce (2003). Scenariul a fost creat după romanul – best-seller al lui Diane Johnson – şi prezintă, în prim-plan, două surori californience încurcate în ghemul intrigilor intime din Oraşul Luminilor. Rezultatul este o comedie de moravuri centrată pe ideea „un yankeu la Paris”, avându-le în distribuţie pe Kate Hudson şi Naomi Watts. Spectatorii înghit mai ușor picanteriile amoroase, admirând obiective celebre precum: La Tour Eiffel, restaurantul Le Georges (centrul Pompidou), Café de Flore sau locuințele din cartierul Saint-Germain.

Le Divorce 4

5)    Le Temps de l’aventure (R: Jérôme Bonnell)

Un Paris plin de animaţie, o femeie pe fugă între două trenuri, un bărbat interesant, o întâlnire din întâmplare, o idilă pasageră, dar intensă – cam acestea ar fi ingredientele din Le Temps de l’aventure (2013). Acest film este un moment de pauză liniştitoare într-o cinematografie agitată, obişnuită să ofere doar imagini frumoase. Cursa nebunească în care este prinsă, timp de douăzeci şi patru de ore (regula celor trei unităţi ale clasicismului), este, de fapt, eliberarea ei din păienjenișul unor relaţii greşit asumate. Tevatura întregii zile – alergătura între castingurile din alte oraşe, lipsa banilor, iubitul mai mult absent, sora burgheză, ipocrită şi dispreţuitoare – este pusă între paranteze şi lasă loc unor noi posibiliăţi. Această melodramă solară, realizată ca un film de suspans, are calitatea de-a nu fi prizoniera ritmului impus de scenariu, ci de ritmul bătăilor inimii eroinei, şi de-a lăsa timpul scurs, pe ecran, să capete sensuri noi, delicate şi intense, iar Parisul prezentat nu este unul de tip cartolină. Filmările surprind metroul, Gara de Nord/Gare du Nord, un bistrou obișnuit (Le Bistro Gourmand), o cafenea (Le Marie Stuart) și străzi pline de viață (Montorgueil).

Le temps de l'aventure 5

6)    An American in Paris (R: Vincente Minelli)

Iconicul musical nu înseamnă doar o poveste de dragoste ai cărei protagoniști sunt Gene Kelly și Leslie Caron. Mult-oscarizata peliculă, cu muzică de George Gershwin, conţine memorabile numere dansante şi cântate într-un decor ce reproduce obiective turistice pariziene hipercunoscute (Notre Dame, Cafe Flaubert, Montparnasse, Place de la Concorde, Hotel Ritz). Filmul arată un Paris de operetă, dar ansamblul este amuzant şi comunică voioşie şi poftă de viaţă, glorificând celebrul joie de vivre.

An-American-in-Paris 6

7)    2 Days in Paris  (R: Julie Delpy)

Filmul ne prezintă două zile din relaţia unui cuplu newyorkez: Marion şi Jack, care încearcă să-şi reîmprospăteze relaţia printr-o călătorie în Europa. Este povestea unui cuplu original, care trece printr-o fază a incertitudinii. Marion este franţuzoaică, locuieşte la New York şi lucrează ca fotograf. Împreună cu Jack, american din cap până-n picioare, face o excursie în romantica Veneţie cu scopul, mai mult sau mai puţin mărturisit, de a regăsi prospeţimea sentimentelor de odinioară. După ce vacanţa la Veneţia eşuează, din pricina unei enterocolite, amândoi speră acum că oprirea la Paris va fi cu noroc. Aici, Jack are parte numeroase surprize, începând cu cele pe care i le oferă părinţii prietenei lui şi terminând cu destul de numeroşii ei foşti iubiţi. Mintea lui de american pragmatic, obişnuit cu lucrurile clare, care refuză complicaţiile şi nuanţele, se află acum în faţa unor bariere neînchipuit de dificile. Totuși, cadrul special (metroul parizian, Père Lachaise) din capitala Hexagonului îndulcește situația.

2-Days-In-Paris 6

8)    Les Chansons d’Amour/Love Songs (R: Christophe Honoré)

Parisul lui Christophe Honoré are o vagă atmosferă de Nouvelle Vague, dar este puternic ancorat în realitatea anului 2007. Locuitorii săi vorbesc non-stop la telefoanele mobile și parcă au o fixație pentru numele lui Nicolas Sarkozy (aspirant la Palatul Élysée în anul realizării filmului). Totuși, triunghiul erotic, inimile sfărâmate, iluziile spulberate, moartea aduc în prim-plan expresia „ Ah, l’amour toujour!” și dragostea pentru străzile unui Paris muzical.

Love songs 8

9)    Quai d’Orsay/The French Minister (R: Bertrand Tavernier)

Cineastul francez semnează o simpatică comedie populară, în buna tradiție franțuzească, provocat fiind de o serie de benzi desenate (realizată de Abel Lanzac & Blain Christophe și vândută în peste 400 000 de exemplare, Éd. Dargaud, 2010), serie ce-a luat în zeflemea „stupul” din Quai d’Orsay. Personajul Alexandre Taillard de Worms a fost inspirat de Dominique de Villepin (din perioada în care a fost Ministru al Afacerilor Externe) și devine acel „Ciac!Ciac!Ciac!” care nu cedează în fața limbajului diplomatic. Scris de Tavernier, cu sprijinul lui Antonin Baudry, scenariul este un mic giuvaier, șlefuit cu finețe și eleganță, fluid în pofida unei impresionante densități de informații. Cu aparența unui vodevil, filmul nu pică în capcana aglomerării unei serii de scheciuri. Camera de filmat pătrunde în fiecare colț al Ministerului – aici și acum -, pentru capturarea momentelor de furie sau de râs. Oamenii care populează acest microcosmos – prezentat ca un perpetuum mobile – se ocupă de marile probleme ale lumii. Deși sunt persoane ca oricare altele, aceste ființe trebuie să rămână deasupra tuturor, încercând să mențină un echilibru geopolitic fragil (din păcate, foarte aproape de realitatea zilelor noastre, de după fatidicul vineri, 13 Nov. 2015). Spectatorul se furișează, discret, pe coridoarele aurite ale puterii și asistă la munca asiduă a oamenilor din umbră. Bertrand Tavernier încheie misiunea/comedia cu tentă politică printr-un zâmbet abia schițat, acoperit de hohotul homeric al publicului.

Quai d'Orsay 9

10)  Entre les murs/The Class (R: Laurent Cantet)

Încărcată cu realism social, pelicula a cucerit simpatia publicului (obişnuit până la saţietate cu bling-bling-ul celei de-a şaptea arte) şi a obţinut aprecierea juriului. Laurent Cantet a turnat filmul utilizând CinemaScope ce i-a conferit şi mai mult acel aer de cinema vérité. Entre les murs a fost realizat cu elevii din liceul Françoise Dolto, din arondismentul 20, din Paris. Scenariul este o adaptare liberă după cartea scrisă de François Bégaudeau; autorul a devenit artist de ocazie şi chiar consilier pentru „actorii” din film. François este un tânăr profesor de Franceză, care predă într-o zonă defavorizată din capitala Franţei. Adesea, este nevoit să-i înfrunte pe Esmeralda, Souleymane, Khoumba şi alţii asemenea lor, doar pentru a le stimula comunicarea verbală corectă. Limbajul devine o veritabilă cursă cu obstacole pentru elevii din acea instituţie şcolară. Realizatorul a păstrat sobrietatea pentru regie şi a eliminat orice nuanţă de realism televizual, chiar dacă, de multe ori, firescul din jocul actorilor de ocazie evocă naturalismul de tip documentar. Radiografierea acestui microunivers şcolar, veritabil barometru social, evidenţiază inteligenţa cinematografică. Regizorul se aşază, discret, în spatele cuvintelor protagoniştilor din clasă. Laurent Cantet captează, graţie camerei de filmare, instantanee din viaţă şi oferă un discurs neutru, ce nu plasează dascălii în categoria supereroilor, dar nici nu-i deplânge patetic. Predarea şi învăţarea democraţiei, câteodată, comportă unele riscuri. Ping-pong-ul dialectic dintre un profesor şi elevii săi, jocul în care nimeni nu pierde şi nimeni nu câştigă, este cheia reuşitei acestui film aparte:„marele joc” al învăţării. Camera de filmat se află mereu în aceeaşi poziţie, lăsându-i spectatorului impresia că el este arbitrul, cel care analizează regulile şi limitele jocului. Cinema-ul de acest fel devine un vector de reflecţie pentru toţi spectatorii.

Entre les murs 10



Citiţi şi

Anton Cehov, oglinda complexelor noastre

CHANEL L’EAU sau paradoxurile femeii N° 5

Culoarea fericirii

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,993 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro