Zece filme catchy despre femei puternice

Mădălina Dumitrache

21 December 2015

Mădălina Dumitrache

Expresia „femeie puternică” evocă anumite imagini – care mai de care mai diferite – în mintea oricui. Istețime, inițiativă, consecvență, fermitate, devotament și iubire – patetică, uneori – iată doar câteva podoabe pe care le poartă „femeile puternice”. Mai mult decât oricând, în vremurile de azi avem nevoie de modele. Deși unele circumstanțe ale vieții (dificultăți), le-au împins pe unele dintre eroine să ia decizii neașteptate, acestea le-au valorizat calitățile și le-au făcut să fie admirate.

Am căutat printr-un noian de filme (apărute în perioada 2012-2015) și am propus o întâlnire cu unele dintre cele mai îndrăgite „femei puternice”.

1) Frances Ha

Frances Ha 1

Câteodată, trebuie să facem doar ceea ce este necesar. Nu este neapărat nevoie să eviți problemele vieții, chiar dacă ești o persoană mai greu de convins, important este să nu renunți la visurile tale. Povestea din Frances Ha este cea a unei visătoare din New York, o ființă capabilă să ia decizia cea mai bună. Devine ceea ce numim generic o „femeie independentă”; ea nu mai urmează valul, ci deține controlul propriului destin. Frances Ha rămâne un film elegant nu numai fiindcă Greta Gerwig reprezintă o ființă inadaptată care posedă frumusețea unei Catherine Deneuve, ci pentru că aceasta nu așteaptă ca lumea să se schimbe pentru ea. Personajul central din film se schimbă, iar lumea să facă… ce-o vrea.

2) English Vinglish

English Vinglish 2

Eroina acestei pelicule nu luptă pentru rezolvarea problemelor majore ale lumii actuale, nici nu a descoperit soluția de-a învinge cancerul. Ea este o persoană puternică doar fiindcă știe să-și modifice unele dintre trăsăturile de personalitate și să se pună în acord cu sine, atunci când banii, celebritatea şi cunoaşterea limbii engleze capătă un rol foarte important pentru imaginea fiecărui om în societate. Povestea ei este simplă și clară, filmul prezintă transformarea emoţionantă a lui Shashi. Soluția pentru problemele ei o reprezintă lecțiile de învățare a limbii engleze. Circumstanţele o fac pe aceasta să depăşească nesiguranţa, să depășească șocul cultural, să-şi înfrunte rezervele şi să guste cu tot mai multă poftă din noua şansă. English Vinglish rămâne un film simplu, emoţionant şi sensibil, despre respectul de sine şi despre cum orice „lungă călătorie” se face pas cu pas – o lecţie despre cum poţi deveni un om sigur pe tine şi o femeie încrezătoare.

3) En kongelig affære/A Royal Affair

En kongelig affaere 3

Pendulând între dramă romantică şi thriller politic, filmul En kongelig affære /A Royal Affair se dovedeşte a fi o interesantă frescă a efervescenţelor revoluţionare de la finele secolului al XVIII-lea. Premiat la Festivalul de la Berlin 2012, acest film surprinde o perioadă importantă din istoria Danemarcei, bazându-se pe un scenariu împletit cu fineţe. Deşi este înţesat cu intrigi de Curte şi cu numeroase probleme politice, nu pică în melodramatic. În felul acesta, filmul reuşeşte să redea, cu graţie, relaţia dintre regina Caroline, regele Christian al VII-lea şi medicul Struensee, relaţie iţită pe coridoarele şi în camerele reci ale castelului, relevând violenţa unui mediu schilodit de manipulare. Poporul – centrul de interes al amanţilor iluminişti – rămâne în afara ecranului. Nu este doar o banală poveste despre trădare şi adulter, ci un complex de pasiune, unde sentimentele circulă între aceste persoane. Cu toate că este departe de flacăra din Marie Antoinette, de pasiunea din Les Adieux à la Reine, filmul En kongelig affære nu plictiseşte, folosind din plin condimentul prin care stima şi manipularea se confundă. Cu acest tablou de epocă, susţinut de muzica lui Gabriel Yared, danezul Nikolaj Arcel a realizat un film sensibil. En kongelig affære găseşte un delicat echilibru între eleganţa picturală şi fluiditatea regiei, astfel încât această parabolă despre utopie demonstrează că democraţia se naşte în chinuri, iar rolul femeilor este determinant.

4) Gravity

Gravity 4

Plăcerea care se degajă în timpul vizionării filmului Gravity este una pur copilărească. Ca într-un carusel de târg provincial, eroii sunt azvârliţi în toate direcţiile, înghiţiţi de hăul spaţial, târâţi de o acceleraţie exponenţială, lansaţi în aer precum un proiectil. Cei doi actanţi îşi declină „partitura”: el este veteranul jovial, care face glume, iar ea este profesionista puţin încordată, ce trebuie să respecte toate codurile de conduită. Camera de filmare descrie, apoi, o halucinantă mişcare de rotaţie al cărei pivot este staţia spaţială. La orizont, se întrevede Terra traversând câmpul vizual al spectatorului. Gravity capată aspectul unei curse de supravieţuire într-un mediu ostil omului, ale cărui funcţii vitale sunt presate de penuria de oxigen (în principal). Personajele par căzute într-un soi de moarte. Această problemă de fizică este pusă magistral în trei dimensiuni, devenind subiectul filmului, simplu şi eficient ca un curent de aer: până unde poate merge dorinţa de-a supravieţui, dorinţa de-a se agăţa, puterea de a se lupta cu materia sau, dimpotrivă, de-a se oferi trup şi suflet antimateriei (aici, avem în vedere caracterul depresiv al personajului interpretat de Sandra Bullock)? Eroina dezvăluie, pe parcursul acestei tumultoase traiectorii, că îşi pierduse fiica şi că ea însăşi încercase să i se abandoneze morţii.

Sandra Bullock, singură pe ecran, aproape o oră, este extrem de convingătoare. În această confruntare-limită, fiinţa umană (o femeie!) poate sesiza şansa unei renaşteri simbolice. Mexicanul Alfonso Cuarón i-a îmbarcat şi i-a expediat pe Sandra Bullock şi George Clooney într-un thriller plin de realism, dar bogat în teme de reflecţie.

5) Clouds of Sils Maria

Clouds of Sils Maria 5

O actriţă matură pare să-şi regăsească o parte din trecutul ei, o asistentă dă semne de îndoială în proximitatea patroanei sale. Clouds of Sils Maria este o călătorie în meandrele creaţiei, un joc al pulsaţiilor umane, între vis şi realitate. Olivier Assayas sondează profunzimile sufletului şi contradicţiile unor artiste în faţa creaţiei ce încremeneşte timpul, dar pe care nu-l împiedică, totuşi, să curgă nestingherit. Pelicula devine o reflecţie cinematografică despre implacabila scurgere a vremii. Clouds of Sils Maria este un film dialectic, unde realitatea se stratifică pe mai multe paliere: schimburile de replici, pline de complicitate, dintre Maria Senders şi asistenta ei, pregătirea spectacolului după o piesă scrisă de Wilhelm Melchior (umbra masculină) şi munca pe scenă alături Jo-Ann (Chloë Grace Moretz). În această povestire cinematografică, jocul este o permanenţă. Deşi expune violenţa dorinţelor femeieşti (de-a fi, de-a rămâne, de-a deveni, de-a avea…), regizorul oferă şi omagiul său acestor fiinţe delicate. Juliette  Binoche dă măsura talentului său, etalând imaginea sa fără machiaj, în veşminte sobre, într-un ţinut ce nu prea are de-a face cu ceea ce ştim că ar însemna un star. Practic, chipul ei se de-multiplică precum se vede într-un caleidoscop, amintind de pelicula All about Eve de Joseph L. Mankiewicz. Cineastul francez evidenţiază potenţialul subtil al starletei Kristen Stewart, a cărei interpretare confirmă o formă de energie brută, atât de necesară acestui gen de film, dens, aproape apăsător. Graţia, dar şi disgraţia vieţii de artist din secolul al XXI-lea, devin un motiv de serioasă analiză pentru ceea ce-nseamnă comedie şi suferinţă intimă.

6) Still Alice

Still Alice 6

Alice Howland (Julianne Moore), soţie şi fericită mamă a trei copii mari, are o viaţă socială respectabilă, iar profesional este împlinită. E normal ca atunci când semnele bolii se fac simțite (uita des unele cuvinte uzuale), pentru ea şi familia ei să se tragă semnalul de alarmă. Membrii familiei sale sunt bulversați, toţi vor căuta soluţii pentru a mearge mai departe. În fața destinului implacabil, o femeie cultivată și cu o ascuțită inteligență nu poate decât să abdice – după o luptă epuizantă – în fața degenerării premature și ineluctabile a creierului. Drama personală și familială, aproape filosofică, este tratată într-o manieră echilibrată, pentru a evita capcana emoționalului senzaționalist în drama Still Alice. Realizatorii au imprimat forță și curaj acestui personaj, păstrând echilibrul dintre relațiile umane în această degenerescență a ființei omenești, pricinuită de maladie. Filmul denunță gravitatea bolii care vine din faptul că teama și durerea nu țin seama nici de nivelul de instrucție, nici de statutul social al persoanei, desenul existenței umane fiind unul din tușe fine. La una dintre conferințele despre Alzheimer, în discursul său, eroina devoalează chinul: „I am not suffering. I am struggling… It means so much to be talking here, today, like my old ambitious self who was so fascinated by communication. („Nu sufăr, sunt o luptătoare, înseamnă că vorbesc aici așa cum odinioară eram fascinată de comunicare.”) Mai presus de toate, printre ravagiile bolii Alzheimer, realizatorii reușesc să evoce, cu sinceră empatie, individualitatea lui Alice: sentimentele sale, amintirile – toate acele componente care se dezintegrează și-i distrug lent, dar sigur, identitatea. Nu există nicio îndoială că Still Alice datorează mult interpretării inteligente a unei mari artiste: Julianne Moore. Ea a reușit să redea umanitatea indestructibilă a personajului: o femeie sensibilă, inteligentă și puternică.

7) Boyhood

Boyhood 8

Parcă mai abitir ca niciodată cuvântul „cronică” (de familie) n-a rimat mai bine cu ambițiosul proiect al americanului Richard Linklater, care-a realizat Boyhood. Fidel principiului său constructiv, filmul a înregistrat momente din viața unei familii texane, vreme de peste zece ani, într-o ordine cronologică determinată de corpul actanților. În filmul lui Richard Linklater, timpul nu este decât un agent dramatic – actorii își modifică fizionomia, își schimbă costumația, iar muzica (Arcade Fire sau Coldplay) marchează epoca. Există un fel de esență misterioasă și magică ce stă la baza acestor vizibile transformări și care imprimă fragilitate acestei povestiri-fluviu. Bazat pe un scenariu banal (tribulațiile unei mame divorțate, cu doi minori de crescut, dificultățile financiare și prezența episodică a tatălui natural), nu obosește spectatorul cu detaliile de natură temporală. Referințele culturale (apariția seriei Harry Potter, succesul muzical al anumitor trupe rock, jocurile video, jurnalele televizate) sunt introduse subtil în context, pentru a nu sufoca evoluția personajelor. Evenimentele din viața unei familii clasice (aniversări, reuniuni festive) întregesc portretul tipic începutului de secol XXI. Dacă istoria personajelor prezentate de Linklater nu strălucește prin originalitate (universalitatea temei), știința de-a contura, cu un realism dezarmant, cursul inexorabil al timpului reprezintă cheia de boltă a producției expuse. Înțelegem imediat că erorile sentimentale comise de Olivia sau că numeroasele ei mutări nu sunt decât pretexte. Ceea ce intrigă, dar și fascinează, în egală măsură, este acel tempus fugit propus de Linklater. Dezvoltarea fizică a copiilor, dar și metamorfozarea adulților adaugă, în filigran, nota necesară de metafizic. Atâta vreme cât creșterea rezonează cu viitorul, îmbătrânirea anunță moartea. Aici, evoluțiile actoricești ale Patriciei Arquette sunt admirabile. Cunoscând idolatria hollywoodiană pentru tinerețe (chirugie plastică, botox și alte artificii ce anulează trecerea timpului peste chipuri), regizorul a optat pentru versiunea normalității. Arquette își etalează chipul imperfect, trupul rotunjit de vârstă, dar emană mereu un farmec apt să pulverizeze orice „frumoasă și tânără” inexpresivă. Una dintre ultimele secvențe ale filmului prezintă o Patricia Arquette aproape disperată. Plecarea fiului ei la universitate echivalează cu moartea ei socială. Sentimentul fricii de abandon o face să devină egoistă și să se simtă inutilă. Revenirea se va face cu greu, lăsând loc cadrelor optimiste în care „puiul își ia zborul”, alături de alți tineri frumoși. Boyhood ne oferă lecția vieții: nu suntem decât niște trecători, sculptați de timp.

8) Gone Girl

Gone Girl 8

David Fincher se dovedește un realizator subtil, ironic, plin de umor fin, devoalând fisurile din povestea cu Feți-Frumoși și zâne. Deși istorioara din Gone Girl pare cusută cu ață albă, spectatorii nu vor fi scutiți de trăiri intense. Deriva cuplului de pe ecran nu este decât pretextul pentru demonstrația lui Fincher, care-și continuă demascarea unor tare ale lumii actuale; societatea se lasă atrasă de orice eveniment șocant de pe ecrane ca să-și umple vidul existențial. Filmul este proteiform și nu se reduce doar la tema aceasta. Narațiunea filmică se ramifică fără a lăsa mult timp de gândire spectatorului ce are de suportat loviturile lui Fincher. În această pseudo-soap-opera, lumea este devorată de curiozitate și de-o sete imensă de securitate. Printre notele false din această dramă conjugală, regăsim figura feminină fascinantă: un monstru al manipulării. Fostă James Bond-girl, Rosamund Pike întrupează „soția perfectă”, frumusețea fatală à la Hitchcock (seamănă izbitor cu Tippi Hedren din Marnie). După Lisbeth Salander (un alter-ego al cineastului), Amy Dunne pare să fie chintesența personajului fincherian: o medalie cu două fețe. Rosamund Pike portretizează o maestră a intrigilor subtile. Cu un aer de prințesă, Amy este capabilă să seducă cu ușurință și pozează în victima perfectă a unui soț „psihopat”, amestecând teme din Rebecca și Suspicion. Cu o precizie de specialist, această păpușă blondă – autoare a unei francize de literatură populară – își aplică lovituri incredibile peste chipul marmorean și manevrează persoanele cu care interacționează, jonglând cu stările (aici angelică, dincolo perversă). Cu viclenia unui păianjen, țese plasa în care vrea să-l atragă pe infidelul soț (Nick trăise o aventură cu o jună de douăzeci de ani), își supraveghează și-și provoacă victima printre anchete, talk-show-uri și paginile jurnalelor. Ben Affleck excelează în ambiguitatea cerută. Fincher regăsește în jocul acestuia reflexia ironică a unei fațade, este chipul perfect pentru… complezență. Incitant, elegant, pasionant, Gone Girl se impune ca un obiect filmic surprinzător al unui cineast plin de talent.

9) The Age of Adaline

The Age of Adaline 9

Veche de când lumea, năzuința de-a rămâne veșnic tânăr și nepieritor, irupe din nou pe ecrane, într-o frumoasă romanță fantasy: The Age of Adaline. Este binecunoscut faptul că tinerețea rămâne cea mai plăcută perioadă a vieții, când – din punct de vedere fizic – suntem în plenitudinea forțelor, iar spiritual ne permitem orice îndrăzneală, adormindu-ne conștiința și lăsând grijile pentru mai târziu. Regizorul Lee Toland Krieger a găsit în povestea scrisă de J. Mills Goodloe și de Salvador Paskowitz câteva dintre obsesiile lumii actuale: tinerețea perpetuă și vanitatea. Ideea de-a vorbi despre frumusețea procesului de îmbătrânire este una sensibilă și vine în contra-replică pentru ceea ce lumea actuală ne-a oferit, prin toate canalele media. Precum eroul din Winter’s Tale, Adaline rămâne mereu tânără, chiar dacă lumea înaintează în vârstă în jurul ei. Paradoxal, dar această „șansă” îi aduce mari neplăceri: nu se poate atașa de iubiții ei și trebuie să-i evite, chiar să se ferească – mereu – de cei dragi. Viața eroinei devine o fugă continuă, schimbând epoci, identități, ba, mai mult –  în anii ‘50 – FBI-ul o considera spioană. Ascunzându-şi secretul de toată lumea, cu excepţia fiicei sale, care este muritoare, Adaline reuşeşte să depăşească cu graţie toate momentele dificile, până când o veche relaţie interferează cu o nouă șansă la dragoste, ameninţând să-i dezvăluie misterul. O actriță ca Blake Lively, care s-a remarcat în producții ce elogiau vanitatea (Gossip Girl), devine – aici – femeia frumoasă, mereu conservator îmbrăcată, care se bucură că a descoperit primul fir de păr alb pe capul ei bălai! rosturile sunt pătrunse, totul pare mai ușor. Maya Angelou spunea cândva: „Cei mai mulți oameni nu se maturizează, doar îmbătrânesc.” Aici, s-a oprit – probabil – și Lee Toland Krieger când a optat pentru tema tinereții veșnice într-o lume în care laboratoare de la Hollywood tocmai asta încurajează. Povestea lui Adaline încearcă să demonstreze contrariul: mortalitatea dă sens vieții, așa cum și Brad Pitt/Ahile, în Troy, îi mărturisea partenerei sale de joc: „Zeii ne invidiază fiindcă noi suntem muritori și fiecare dintre clipele noastre poate fi ultima.”

10) Woman in Gold

Woman in Gold 10

Englezii știu că americanii adoră anchetele și „filmele cu procese”. Ambele ingrediente, generos dozate, se regăsesc în coproducția britanico-americană Woman in Gold. Eroina chiar a existat: Maria Altmann – americancă de origine austriaco-evreiască – a pornit să recupereze cinci tablouri, semnate de Gustav Kilmt. Picturile fuseseră furate de naziști în timpul celui de-al doilea război mondial. Pe cine nu captivează, oare, povestea lui David contra lui Goliath sau lupta unui individ solitar împotriva statului atotputernic? Cu siguranță, mulți dintre spectatorii peliculei realizate de Simon Curtis vor empatiza cu simpatica și venerabila doamnă Altmann, magistral interpretată de Helen Mirren. N-are nicio importanță câte flashback-uri în anii 1930 vor prelungi starea de impaciență, fiindcă ritmul este alert, iar partiturile pentru rolurile secundare sunt ademenitoare (Jonathan Pryce este irezistibil în postura de judecător de Curte). Filmul este nu numai un foileton judiciar, ci și o poveste despre umanism, despre destinele unor oameni pentru care cuvinte precum avere, bani, putere și evreu iscau primejdii; viețile lor erau umbrite într-o epocă în care tot globul fusese lovit de un dezastru. Eroina principală rememorează clipe din trecutul vieții sale, inclusiv funestul „Anschluss“, care-a dus la izbucnirea războiului mondial. Muza lui Klimt (Adele Bloch-Bauer interpretată de frumoasa actriță Antje Traue) devine pentru Maria Altmann un fel de Madeleine/madlenă a lui Proust. În acest film – în spatele luptei bătrânei doamne Altmann – regăsim și lupta judiciară dintre SUA și Austria. În anii 2000, o femeie pornește o cursă lungă și anevoioasă pentru redobândirea unor proprietăți, pe nedrept cofiscate în anii 1930. Această cursă devine povestea melodramatică a unei femei care, alături de un novice tinerel, a învins „sistemul”. Helen Mirren domină, prin carismatica prezență și prin prestanță, întreaga peliculă și învăluie în aur imagini prăfuite, tăinuite de istorie. Woman in Gold este o poveste despre artă, despre istorie și despre… viață.

Citiţi şi

Bianca

Cafeaua cu tine

Da, era însurat

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
6,281 views

Your tuppence

  1. Faiantaru' / 22 December 2015 3:42

    Ce inseamna curaj ? Cea mai concisa definitie pe care am auzit-o vreodata, de altfel si cea pe care aveam s-o adopt pe loc, este acel “Speak truth to power !”. In acest temei imi permit doua sugestii: “Veronica Guerin” (2003) cu Cate Blanchett in rolul principal si unul mai vechi “Betrayed” (1998) cu Debra Winger.

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro