Zece zile și zece nopți care mi-au schimbat viața

Catchy

7 November 2017

Era o zi de decembrie, căutam să ajung din București undeva în mijlocul unor dealuri uitate în Anglia. Pașii erau asortați cu multe gânduri felurite, mintea era prinsă între clipe trecute și viitoare, niciodată AICI și ACUM. Nu mai știu să spun ce am făcut ca să ajung acolo,  mi-amintesc doar că am luat avionul, un tren pe care l-am schimbat de câteva ori și apoi un autobuz. Nu mai știu dacă am călătorit ziua sau noaptea, cine a stat lângă mine, ce am mâncat, ce am băut, ce parfum sau haine purtam.

Tot ce știu este că am ajuns acolo, in silent retreat și mă agățam de telefon, nu voiam să îl las din buzunar unde îl ascunsesem. Trebuia să intru într-o lume unde telefonul cică ți-ar fi fost inutil, chiar dușman. Colega de cameră mi-a șuierat de două ori aceeași întrebare obsedantă: Ți-ai lăsat telefonul în seif? Era ca și cum lumea mea era concentrată în acea carcasă albă cu ecran negru. Tot ce era mai prețios la mine, era acel telefon nenorocit pe care nu puteam să îl las. Mintea îmi repeta că nu pot fără el, nu pot să mai controlez lumea pe care am lăsat-o cumva acasă, la birou. Mintea îmi argumenta, de ce aș fi fraieră să respect regula principală: Taie comunicarea de orice fel cu lumea! Îmi amintesc cum a apărut o forță interioară care a decis pentru mine că nu este momentul să mă joc cu regulile și m-a condus la seiful în care am părăsit acea carcasă rece. Mi-am luat adio!

Photo by DragosEnache.com

Photo by DragosEnache.com

Am tăiat comunicarea de orice fel!

În prima seară când am ajuns, am fost anunțați că din acest moment nu mai comunicăm, fără gesturi, fără semne, fără verbe, fără propoziții. Nu aveai voie să citești, să scrii, să comunici, în general, orice activitate care ar fi putut să îți țină mintea ocupată.

În primele zile aveam impresia că sunt drogată/sedată, îmi venea să dorm mai tot timpul. Credeam că îmi pun ceva în mâncare, când, de fapt, am realizat că toată oboseala acumulată își spunea acum cuvântul. Am realizat că mă abuzasem fizic și psihic în toate activitățile în care mă implicam zilnic, care nu mă lăsau să fiu în contact cu mine.

Simțeam cum Universul se îngusta brusc și devenea apăsător pe zi ce trece, număram fiecare clipă. Mă trezeam în fiecare dimineață la ora 04:00, eram zorită să ajung la 4:30 la întâlnirea cu propria incapacitate de a îmi concentra atenția pe mine. 12 ore zilnic, la care se adăugau diferite pauze, trebuia să stau în poziția de meditație și să mă ascult pe mine.

Fără meditații ghidate în lumi paralele, fără brizbrizurile din diferitele retreat-uri la care am participat, fără activități de entertainment care să îți țină mintea ocupată, de stilul să rostești mantre, să îți privești partenerul în ochi sau să îmbrățișezi vreun copac ca să îi simți energia.

Era o întâlnire crudă cu mine însămi!

Aveam teme aparent simple, toată ziua trebuia să îmi concentrez atenția pe o singură parte a corpului meu (de exemplu, pe bucata dintre nas și buza superioară) și uneori să fac acest lucru fără să mă mișc vreo două ore.

Calvarul se încheia la ora 21.30 când îmi amorțeam simțurile și gândurile obsesive cu un somn profund.

În pauze nu aveam nimic de făcut, după vreo trei zile am descoperit că aveau o curte suficient de mare unde puteam să mă plimb, pe o alee neasfaltată, plină de noroi. Număram pașii, mă jucam ca o nebună cu câteva bețișoare, formam o casă, figurine, lăsam mâna să își facă de cap.

Photo by DragosEnache.com

Photo by DragosEnache.com

Aerul pe care îl respiram era asemenea gratiilor unei celule care mă izola complet de lume.

Fracțiunile de secundă erau grele ca niște bolovani pe care îi urnești cu mult efort din loc. Priveam ceasul des, parcă eram cocoțată pe secundar și cu toată greutatea mea mă străduiam să îi accelerez viteza.

Ciudat cum dintr-o dată aveam foarte mult timp, nu mai exista acel: Nu mai am timp de nimic!

După mine am târât timp de nouă zile un singur gând. Eram surprinsă cât de agățat era de mine, penetrând fiecare celulă din corp. Cumva parcă eram acel gând care se mărea asemenea unui vulcan care crește până dă pe dinafară. Era acel tip de gând care se repetă după ce trântești ușa casei, pleci și apoi apare gândul: Oare am uitat fierul de călcat în priză?! Dacă ia foc casa, dacă incendiez tot blocul, toată România, întreg continentul, întreg Universul? Wow, ca și când ai, Simona, această super-putere!

Nu era acesta gândul, era altul, însă similar, totul se transforma într-o mare catastrofă și asta pentru că eu nu am fost atentă. Și timp de nouă zile mi-am pus întrebarea de ce apare acest gând, ce vine el să îmi spună.

În a noua zi, m-a lovit răspunsul, cu toată ființa am trăit ceea ce o mamă accesează în general destul de fanatic, gândul că al ei copil ar putea să pățească ceva catastrofic. Eu, de când am rămas însărcinată, am refuzat astfel de gânduri, spunându-mi că dacă o să mi le încarc în spate de la prima clipă de existență a lui, atunci o să îmi fie strivit curând corpul de tonele acumulate.

Și aceasta a fost ocazia mea de a mă confrunta cu această teamă puternică și am realizat cât de perversă este mintea să mă țină departe de propriile frici.

Adică, ne ocupăm viața zilnic cu tot felul de banalități și uităm, de fapt, de ce am plecat de acasă ca să ajungem pe acest Pământ și să ne împlinim misiunea, oricare ar fi aceea. Și, cu siguranță, misiunea noastră nu este să răspundem la emailuri și telefoane toată ziua. Iar pe parcursul realizării acestei misiuni, avem tot felul de frici de confruntat pentru a evolua și noi alegem să rămânem într-o zonă de confort, de protecție care nu ne duce nicăieri.

Acest loc, silent retreat-ul, este susținut prin munca de voluntariat a oamenilor prezenți acolo și din donații. Practic, nu se percepe nicio taxă ca să mănânci, să locuiești și să beneficiezi de acest concept foarte puternic timp de zece nopți. În momentele mele de pauză am remarcat că sub pat era ceva praf și mă gândeam că ar fi fain să pot lăsa în urma mea o curățenie impecabilă. Iar în ultima zi au postat un afiș mare cu activitățile pentru care puteai să te oferi voluntar pentru a face curat în diferite zone și mi-am ales un pachet predefinit de patru camere.

Ceea ce a urmat a fost foarte interesant pentru că task-urile erau ca într-o organizație definite cumva inegal. Toți aveam același timp în care puteam să le realizăm, respectiv două ore, dar eu, de exemplu, am ales un calup de patru camere, iar colega mea de cameră a ales să spele baia care era de doi metri pătrați. Ei ne-au spus că dacă nu reușim să terminăm, nu este nicio problemă, doar să îi anunțăm.

După ce m-am apucat de treabă, am constatat încetul cu încetul că intru în criză de timp și nu mai reușesc să fac treaba cu perfecționismul pe care mi-l propusesem. Am început să mă enervez, să mă frustrez și, dintr-o dată, din starea de liniște pe care o resimțisem în toate cele zece zile, într-o fracțiune de secundă am reușit să îmi schimb zenul. Parcă m-am teleportat într-o zi de muncă normală, în care perfecționismul și munca sub presiunea timpului devin din ce în ce mai apăsătoare, mai stresantă. Am cedat nervos când mi-au expirat cele două ore, am ridicat mâna neputincioasă că nu reușisem să termin și mi-am afișat înfrângerea.

Pe drumul înapoi spre România, am avut vreo 12 ore să reflectez la ceea ce se întâmplase și cum de am ajuns să fiu instant cu nervii la maxim întinși. Și atunci am realizat că tot ceea ce trăisem până în acel moment în viața mea se ghida după o cursă nebună interioară care îmi spunea: Implică-te în cât mai multe proiecte, fă-le perfect și repede!

Am realizat ce alegeri am făcut de-a lungul vieții și cum m-am pus singură în fața junglei cotidiene dezarmată, cu resurse din ce în ce mai puține, pentru că energia mea era limitată. Așa am decis să accept în viața mea proiecte profesionale foarte importante, care au legătură cu misiunea mea și să limitez timpul pe care îl muncesc pentru a avea timp pentru viața de familie și pentru grija mea fizică și emoțională.

Photo by DragosEnache.com

Photo by DragosEnache.com

Câteva întrebări la care  mi-am răspuns:

Misiunea mea?

Modul în care îmi conduc viața și felul în care vreau să exist?

Care este teama mea majoră?

Ce abilități am câștigat:

Să meditez pe bune, singură, fără să fiu ghidată de cineva, de vreo voce;

Să îmi aloc timp pentru mine și să mă înțeleg după ce dau deoparte câteva straturi de foițe cu care ne protejăm asemeni foilor de ceapă;

Să îmi gestionez foarte bine concentrarea pe ceea ce îmi propun;

Să nu mai  pun presiune pe mine;

Să pot să fiu destinsă când ajung acasă;

Să nu mai iau în plin toate eșecurile;

Sunt convinsă că o astfel de experiență este unică pentru orice om. Suntem diferiți și fiecare are propriile insight-uri. Prin acest articol am vrut să împărtășesc cât de minunat este efectul unei astfel de experiențe, deși este extrem de greu de trăit. Dar cum am putea face față unei schimbări la temelie, personală, dacă nu trecem printr-un travaliu intens?!

Guest post by Simona Nicolaescu, antreprenor, trainer, coach si susținator al vieții echilibrate în  Romania

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Un bărbat la aproape 50

Ceva despre care nicio mamă nu vrea să vorbească cu fiica ei

Cât o să tot încercăm să împăcăm și capra, și varza?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,024 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro