Zeiţa, clapele şi ţigara

Beatrice Lăpădat

8 January 2012

Părul îi tot cade pe frunte, dar ea nu se opreşte. Face şi el parte din muzică. Nu din spectacol, ci chiar din esenţa a ceea ce întrupează în totalitate ființa ei. Pare că bolboreseşte ceva în timp ce devorează clapele şi te întrebi cum îi iese această simultaneitate rară între desăvârşirea tehnică şi intensitatea fluxului extatic. Nu are rost să-ncerci să-i cauţi greşeli – chiar dacă le-ai găsi, îţi dai seama că şi ele produc tot o substanţă muzicală. Martha Argerich nu greşeşte la fel ca toţi ceilalţi pianişti. 

E simplu şi concret, lucrurile chiar stau aşa, nu sunt exagerările unei fane exaltate şi oarbe. Pentru iubitorii de povești cu oameni sclipitori și decăzuți, pentru iubitorii de mituri smulse de pe piedestal, pianista argentiniană e de o liniaritate uimitoare: da, și ea a avut depresii, dar s-a ridicat ca să își continue misiunea ei inumană, da, și ea a avut o viață întrucâtva ”normală”, cu ceva căsătorii și nașteri, dar, chiar și așa, nu poți să găsești nimic care să-i clatine statutul cu totul neobișnuit.

Nu m-aş grăbi să insinuez că Martha nu are şi ea dureri ca ale noastre, dintre acelea prozaice care îți pot strica o zi întreagă. De asemenea, pot chiar să cred și să accept că trebuie să fi fost, în viața ei de aproape 71 de ani, și destule zile când a clocit în banalitate, fără să se poată apropia de muzică. Ceea ce rămâne însă fascinant la una dintre cele mai fabuloase prezențe muzicale ale secolului nostru este tocmai puterea de a ființa în muzică în permanență, în ciuda tuturor pauzelor, depresiilor și îndoielilor. Nu, Martha Argerich nu este un om ca noi toți ceilalți și da, Martha Argerich este alcătuită din altă carne decât noi toți.

Coborând, însă, de la idol la idolatrizator, încerc, de multă vreme, să îmi definesc cumva apropierea și legătura cu această făptură și nu reușesc. Ca întotdeauna când admiri o personalitate genială fără ca tu, la rândul tău, să ai geniu, trăirile devin uneori insuportabil de contradictorii. Când iubești pe cineva posedat de geniu în gradul în care Martha Argerich îl are, iar lumea îți cunoaște admirația asta, îți este crunt să mai povestești despre cum ființa care ți-a schimbat la un moment dat perspectiva asupra artei și vieții spre a te transforma în ceva mai pur și mai apropiat de desăvârșire, poate fi în același timp ființa care te blochează mai mult decât oricine altcineva atunci când canalele tale spirituale devin opace.


Prima întâlnire pe viu cu Martha s-a întâmplat în septembrie 2007, la puțin timp după ce auzisem prima dată de ea. Tocmai terminasem liceul și, cu aproximativ un an în urmă, descoperisem muzica clasică. Era prima dată când aveam abonament la Festivalul ”George Enescu”. În mintea mea, se învălmășiseră repede multe nume, unele mai grele decât altele, de dirijori, orchestre și soliști. Numele ei mă frustra cu atât mai tare cu cât nu înțelegeam dacă trebuie pronunțat [Argherici] sau [Argherih]. Prezentarea ei din broșura Festivalului mă impresionase, firește, dar ce muzician nu mă impresiona atunci, la început, când nu aveam încă discernământ și criterii pentru a-nțelege ce aștept de la o valoare muzicală?

Nu m-am dus la concertul de sâmbătă, 15 septembrie 2007, cu mari așteptări, mai ales că „hitul” repertoriului,

Concertul nr. 1 pentru pian și orchestră op. 15 în do major al lui Beethoven, era departe de a fi smuls vreun gram de interes din partea mea la acea vreme – îl găseam pe Beethoven extrem de plicticos și mult prea triumfal în comparație cu preferații mei de atunci – Șostakovici, Prokofiev sau Stravinski. Îmi amintesc și acum că am urmărit-o cu curiozitatea miopului însoțit de binoclu, de acolo, de sus, în locul meu distant și incomod de la balconul Sălii Palatului. M-au mirat și impresionat profesionalismul și ținuta ei, dar cam atât. Nicio scânteie de revelație în mine. Martha rămânea, cu Beethovenul ei curat și luminos, un nume între altele care mi-au câștigat respectul la acea ediție din 2007.

În timp, imaginea mea asupra Marthei s-a amplificat, odată cu descoperirea unor interpretări inegalabile ale lucrărilor lui Schumann, Ceaikovski, Prokofiev, Bach, Chopin și, ceva mai recent, Beethoven. Nu o știam, însă, decât ca pe o profesionistă în vârstă, demnă de laude pentru energia imposibil de stins pe care o emană de la prima până la ultima notă. În mintea mea, era o doamnă simpatică și zâmbitoare, care are, la o vârstă deja înaintată, conștiința tuturor succeselor, sacrificiilor și obstacolelor prin care a trecut pentru a rămâne în poziția artistului neatins de micile scandaluri inerente vieții muzicale.

În octombrie 2010, mi-am amintit că un meloman îmi recomandase de curând Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră în re minor op. 30 de Serghei Rachmaninov. Realitatea e că mi-am amintit complet eronat, pentru că, de fapt, mi se vorbise de Concertul nr. 4 al aceluiași compozitor, dar poate că fără acest sabotaj al memoriei, astăzi nu m-aș mai fi găsit în sfera de lumină a artistei. Am găsit obsedantul Concert nr. 3 în interpretarea Marthei Argerich și am urmărit filmul. Tot ce însemna structură muzicală în mine a fost imediat tulburat și clătinat din temelii – era, pe de o parte, nucleul dur și exploziv al muzicii în sine, iar, pe de altă parte, era șocul întâlnirii cu o Martha Argerich așa cum nu o mai văzusem niciodată. Bătrâna prietenoasă din interviuri, dar sobră și pasională la pian, mi se se înfățișa acum ca o femeie proaspăt trecută de prima tinerețe, și cu atât mai răvășitor de frumoasă.

Deşi suplă, braţele puternice nu lasă să se vadă nicio urmă de fragilitate, iar părul lung și lăsat pe ochi, încă nealbit, îți dă senzația că ești în fața unei vestale de neînfrânt, care își îngână zeii până la epuizare. Dar transpirația și incantațiile își merită efortul, căci zeii chiar se coboară asupra ei. Ascultând acea redare nefiresc de perfectă, realizezi că forța Marthei Argerich nu vine din acel soi de nerv întâlnit uneori la pianiștii care, pentru a păcăli măcar o parte din public și a-și ascunde lacunele tehnice, vin pe scenă cu tot felul de artificii impulsive, eventual atașând niște grimase care să nu mai lase loc de îndoieli asupra căderii lor în brațele inspirației divine. Forța ei pur și simplu este acolo.

O iubesc pe Martha pentru că a avut căderi şi depresii. O iubesc pentru că alege să comunice puțin, fără infatuarea corporatistă a unor artiști care vorbesc despre ”90% transpirație, 10% inspirație” și despre cât de importante sunt perseverența și tenacitatea în cariera muzicală. O iubesc pe acea Martha care își înfurie publicul și managerii anulându-și concertele pentru că pur și simplu nu poate intra în acel moment în starea concertului pe care trebuie să îl susțină, ratând și de data asta lecțiile stahanoviste ale unor colegi de-ai care îi impresionează pe iubitorii de frumos cu discursul despre ”datoria e datorie, restul nu contează”. E adevărat că dacă nu ești Martha Argerich nu stă nimeni după dispozițiile tale temperamentele. Dar poate că tocmai disprețul pentru minciuna față de sinele ei muzical și față de admiratori a adus-o pe argentiniancă aici, în aura ei de preoteasă posedată.

martha argerich & charles dutoit

Martha Argerich & Charles Dutoi

Dar pentru Martha nu am numai iubire. Îmi e rușine și aș vrea să îmi șterg din laptop toate folderele cu ea atunci când mă deprim și nu mai sunt în stare să fiu ascultătoarea și admiratoarea ei. Mă inhibă pasiunea ei atunci când eu nu mai sunt în stare de reacții. Mă îngrozește propria persoană când mă închid uneori cu zilele în camera mea întunecată și văd atunci pozele mele preferate cu ea – o ținută dreaptă și fermă, o privire de femeie care e prea mare și prea din altă lume ca să se coboare la trucuri de seducție, o frumusețe copleșitoare prin refuzul grației tradiționale, înlocuită în schimb cu o vrajă dionisiacă dominatoare.

Pentru că o iubesc şi pentru că, în acelaşi timp, destinul meu mic şi nemuzical se simte adesea nedemn de darurile sale, am uneori senzația că sunt caricatura ei. De aceea, am forțat cu masochism acest complex și mi-am atașat la nume, pe contul de Facebook, numele ei de familie, asumându-mi ridicolul naiv al gestului. De aceea o alint, într-o tentativă infantilă de a mă preface că îi conștientizez umanitatea, simplu și tandru – Marthita.

Când avea vârsta mea, Marthita câştiga, în 1965, Concursul Chopin de la Varşovia, cel care i-a adus un prestigiu imposibil de smuls de atunci încolo. Și pentru că în mine nu s-a găsit nicio urmă de aplecare spre muzică în copilărie, tot ce îmi doresc acum, la aproape douăzeci și patru de ani, este ca febrilitatea pasiunii pentru ea să rămână mai mare decât micile tulburări care mă îndepărtează de ea. Asta nu e o treabă ușoară, dar când îi văd chipul inflexibil pe desktop-ul meu și țigara chic din mâna stângă, mă încânt de frică și de voluptate totodată și îmi amintesc că se va întâmpla ceva grav dacă nu o urmez pe această doamnă pas cu pas, așa cum îmi poruncește – nu mă așteaptă nimic altceva decât amputarea simțurilor muzicale. Atunci mă sperii şi nu mai am curaj să spun Nu. Şi e foarte bine aşa. Cum nu se poate mai bine. 

Și tu poți scrie pe Catchy!  :)  Trimite-ne textul pe office@catchy.ro. 



Citiţi şi

Noaptea Albă a Galeriilor 2017

Scrisoare către Freddie Mercury

De câteva zile aștept un semn de la tine

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,281 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro