„Zelda, nu pot să vin azi. Iartă-mă, te rog…”

Erika Bloj

8 April 2017

ERIKA

– continuare de aici – 

Drumul de întoarcere de la înmormântare a fost infernal. Sofia plângea ușor, cu lacrimi mari ca niște boabe de sticlă picurate din clepsidra spartă a promisiunilor și al timpului nostru împreună. Inițial am crezut că plânge după Vasile, dar mi-am dat o palmă imaginară peste locul acela sensibil unde se cuibărește naivitatea mea de bou ce sunt. Cum mă, să-l plângă atâta pe Vasile, că de-abia l-a cunoscut! Te plânge pe tine, c*i înfipt în carne străină!

Soacră-mea s-a îmbătat cu țuică ieftină din fructe mucede. Dădea paharele pe gât la fiecare „Of, bietul Vasile” rostit. Și devenise deja un tic verbal, probabil o înțelegere, ea cu ea, nu beau că beau, beau că sufăr, plâng, sunt în doliu, moartea mă obligă. De altfel, jumătate de sat bea din aceleași cauze.

Mătușile moțăiau, cuminți, cu fardurile crăpate de niște dâre de lacrimi uscate ca drumul unui limax spre apă,  cu buzele strânse în amărăciunea prunelor dezhidratate în speranța unui constipat.

Eu, cam topșit și neînțeles, un pic iritat și foarte dezamăgit, mă uitam disperat la ceasul de pe bord, nici poveste să o pot vizita pe Zelda în seara asta. E târziu și uraganul Katrina se pregătește de sfâșiat minutele serii, poate și ale nopții, cu explicații că de ce, că cum, că ioi, că vai. Eu, inculpat, cu c*aie moi și s*lă bleagă… zi, zi ceva! Că nu mă mai iubești, că mă înșeli, că ești, că nu ești, că m-am săturat, că plec, că divorțez, că lalala și tralala…

Între timp, soacră-mea, după o severă rafală de râgâieli, a început să cânte, răgușit, grohăit, ca un mim ce se screme să vorbească fără voce: Oooo murit Dumitru, ooooo murit în șură, spâzurat de, hâc, p… Termină, mami, taci odată! i-a cerut Sofia trăgându-și mucii. Soacră-mea a ascultat, a râs un pic, după care a râgâit zgomotos, trezindu-le pe mătuși.

– Mvai, hihihi, scuzați-mă, dar sarmalele alea, eu am zis, prea mult piper, domle, și boia, de parcă a gătit Janos… și varza n-a fost bine scursă. Of, dacă mă lăsau să le fac eu…

Dacă te lăsau, îl tocai și pe Vasile, așa mort cum e, de-l halea tot satul, nebuno! Mă gândeam eu, cu o ușoară senzație de greață.

Mătușile aprobau din cap, uitându-se una la alta, Sofia își sufla nasul, dându-și ochii peste cap. Eu mă concentram să nu mă scarpin în zonele intime, că mă apucase o senzație de furnicăreală, ca și cum îmi umblau furnici prin chiloți.

Și-o murit în baie, spânzurat de c… Da, termină, femeie, odată! Ce ai? Culcă-te!!!

M-a pufnit râsul, deși n-am vrut. Dar imaginea aceea, Dumitru, în baie, spânzurat de c… mi-am amintit de un chef la munte, cu băieții. Am făcut un foc de tabără și cântam melodia asta, cinci băieți cu voci baritonale, de răsuna toată valea. Furasem un măgar. Dintr-o pajiște, de lângă o stână. L-am luat cu noi. L-am legat de un brad. În timp ce noi răcneam de Dumitru, bietul de el, măgarul a început să scoată niște răgete interesante. Atunci ne-a străfulgerat ideea năstrușnică. Cum ar fi să-l îmbătăm cu bere? Zis și făcut. I-am turnat două pet-uri de doi litri de Bucegi pe gât. Apoi l-am suit pe Zâna pe el. Așa-i ziceam noi lui Andrei, că mereu mirosea tot ce băga în gură și se spăla de zeci de ori pe mâini și la munte își fierbea apa cu care se spăla pe dinți și era așa… foarte pur. Zâna nu văzuse că am îmbătat măgarul că tocmai fusese să se spele pe mâini la izvor. Era amuzat că e singurul care va călări măgarul. Până când l-am dezlegat și pe-aici ți-a fost. A dat cu Zână de pământ la prima curbă. Țopăia cam ca nea Costin după ce a băut sticla de prună pură la înmormântare. Dădea mărunt din picioare și apoi sărea cu boltă. De vreo două ori a dărâmat în elanul lui vreo trei mătuși neinspirat așezate (nea Costin, nu măgarul). Spre sfârșit, a dat jos o oală cu sarmale. Avea sarmale și în ghete și nu-s sigur că vreo două nu le-a dus acasă, la Varvara lui. În chiloți. Zâna s-a smiorcăit o noapte întreagă că și-a rupt treningul cu trei dungi la pantaloni, și tenișii i s-au umplut de bălegar. Așa pur cum era, a aterizat taman într-o baltă galbenă de bălegar.

Valeria Corvino

©Valeria Corvino

Ce vremuri! zâmbeam tâmp, cu gura deschisă, până când am înghețat în zâmbet și în clipă, revenindu-mi. Alte vremuri, nevastă-mea, soacra și mătușile, și eu… într-un spațiu mic și strâmt, cu aerul gradat de oftatul adânc al neveste-mii, cu duhori de sarmale și țuică ieftină amestecată cu parfumul fin al mătușilor. Un loc strâmt cu o unică evadare. Cea a privirilor țintite atent pe geamul din față… cu două tălpi desenate cu ură și nerv, cu smiorcăieli și orgasme sonore, cu uimiri și nimfomanii, cu dezmăț și simț critic, cu gratii și libertate. Două tălpi mă despart de Zelda. Din nou. Și simt cum în mine fierbe o revoltă neînțeleasă. Nu sunt vinovat. Nu sunt vinovat. N-am fost cu Zelda! Doar timpul știe cât de tare s-a lăbărțat, ca niște pulovere de mohair băgate la spălat. O mânecă aici, în mașina asta mică, cealaltă departe, departe. Nu știu cum o scot la capăt. Nu știu dacă merită. Nu știu de ce sufăr. Nu știu.

– Jorj, auzi, fii atent! Trebuie să mă salvezi. Am dat de belea.

I-am povestit tot, repede, în timp ce băgam mașina în garaj. Goguța, tălpile, înmormântarea, cum că el a fost cu mașina, cu aia de la bancă, și mi-a adus-o așa. Că eu n-am observat. Că nu știu ale cui sunt tălpile. Că sunt nevinovat. Jorj, cu J, a râs. Dar ce-a mai râs. Nu sunt sigur că a priceput, sper doar că da. Am terminat discuția cam așa: nu mai râde ca un măgar, ai priceput?! El: pfuuuuu, hahaha, nu mai pot, ești lampă, să mor io… muauaaaaiiii de capul meu… hhhhhââțțțțssss, tălpi, pe parbriz, cu mătuși, mvaiiii, pfff, să mor io, ești comedie bueiii… hâc, hâc… aici el s-a înecat și eu am închis.

Până în seara aceea nu mi-am dat seama cum e să urci scările de la bloc. Le-am urcat cred că în vreo șapte ani. În tot acest timp mi-am târât pașii prin nemiloasa mlaștină a minciunii. Nu-mi place să o mint pe Sofia. Nu-mi place să o văd cum plânge. Mă simțeam ca un vierme inutil, ce își mișcă tubulatura gelatinoasă într-o lene perfidă și lipicioasă, ca un picur de miere pierdut pe o buză străină. Eram eu, și totuși parcă nu eram tot. Bucăți din mine se răspândeau într-un neant cețos, într-un univers de oameni singuri. Bucăți din mine căutau altceva. O altă cameră, un alt decor, alte buze, alte scări de bloc, alt bloc.

– Zelda, nu pot să vin azi. Iartă-mă, te rog…

În vârful scărilor mă aștepta ea, plânsă, cu ochii roșii, cu batista la nas, cu buzele uscate, o Sofia stoarsă de speranță, uscată de dor, resemnată și palidă ca un doliu nesfârșit…

– Vezi că mama și-a uitat poșeta în mașină, du-te și adu-o că nu vrea să doarmă fără poza lui Vasile.

Silueta de visuri sfâșiate s-a întors brusc și a trântit ușa. Aceleași scări, aceleași gânduri, doar că în sens invers:

… te rog, iartă-mă. Azi vin să pot, nu? Zelda?

și cobor, și cobor, și totul mi se derulează în minte. Ce faci, nebunule? Ce să fac? Cobor…

Pe Erika o găsiți întreagă aici

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Te-ai ars, Cristino!

“O curvă! Puteam s-o am, dar m-aş fi certat cu nevasta şi nu se merita”

La înmormântarea Mădălinei

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
11,614 views

Your tuppence

  1. O iubesc ca un prost – Read me | Catchy / 21 April 2017 10:44

    […] – continuare de aici – […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro