Ziana și iubirea de-o vară

Corina Fătu

29 August 2014

“La geamul sufletului tău

Se-ngrămădesc părerile de rău.

Le uiţi un timp, dar ele se adună

Şi se şoptesc alături împreună.”

(T.A)

 Corina FătuUltimele zile de august când iubirile de-o vară își iau la revedere.

Ziana se întorsese acasă de doar o zi și își făcea bagajul din nou. De data asta era cu totul altceva. Trei ani trecuseră – mai exact 1.036 de zile – și aveau să se revadă în sfârșit. Își imaginase întâlnirea aceasta în fel și fel de chipuri, dar nimic nu o pregătise pentru o asemenea emoție și entuziasm. Țopăia ca un copil prin casă, plonjând printre bagajele încă nedesfăcute. Aruncă într-un rucsac un prosop, costumul de baie și romanul lui Patti Smith, gândindu-se cum avea să stea, în doar câteva ore, în brațele lui pe plajă. Căută în zadar perechea de sandale preferate pe care i-o făcuse el cadou și care se potrivea perfect cu rochia nouă turcoaz ce stătea pe umeraș ca un val neastâmpărat. Nimic nu găsești în casa asta, parcă ar fi nelocuită, își zise Ziana, dar își descreți imediat cuta de pe frunte când își aminti de el. Îmbrăcă în grabă rochia cu broderie veche, care îi aluneca perfect pe silueta mult prea subțire, și își puse brățara norocoasă pe care o găsise pe o plajă din Lombok. Intră în baie să-și pieptene îndelung părul negru și își smulse rapid un fir alb care îi apăruse peste noapte. Îi părea rău că totul fusese atât de spontan încât nu avusese timp să se vopsească sau să-și facă manichiura, dar astfel de ocazii nu cereau amânare. Își zâmbi în oglindă, așa cum făcea de fiecare dată când era într-o dispoziție de zile mari sau când avea emoții, își luă rucsacul și ieși grăbită pe ușă. Avea să fie o zi minunată, chiar și soarele îi promitea asta.

Portarul tresări atunci când Ziana ieși val-vârtej pe ușa blocului. “Îmi pare rău, nu v-am recunoscut… sunteți schimbată.” Fata îi zâmbi, fără să analizeze prea mult ce a vrut să zică cu asta. “Să vă luați o jacheta dacă ieșiți“, adăugă el în timp ce o privea mergând în pas alert către mașină, “se răcorește afară“. Ziana se urcă în mașină puțin zgribulită. Nu conta, avea să-i țină el de cald. Oare cum putuse să trăiască atâta timp despuiată de el?

“Summertime, time, time

Child, the living’s easy

Fish are jumping out

And the cotton, Lord

Cotton’s high, Lord so high”

Se opri brusc din fredonat, apoi continuă cu o voce însuflețită, de parcă ar fi încurajat pe cineva care îi ținea companie :

“Honey, nothing’s going to harm you now

No, no, no no, no no, no, no, no, no, no

No, no, no no, no no, no, no, no, no, no

No, no, no, no, no, no, no, no, don’t you cry”

La kilometrul 49 simți prima dată durerea aceea în capul pieptului. Un avertisment nevinovat că o fisură avea să se producă. Se oprise să-și cumpere un sandviș și îl împărțea fericită cu un cățel pe marginea drumului. Un gând îi fulgeră liniștea, asemenea unui bețiv care are un moment de luciditate înainte să-și mai comande un pahar. Ziana, au trecut trei ani. Nu poți da timpul înapoi, te-ai schimbat, viața ta e alta. Te-ai hrănit destul cu suferința asta, ajunge. Fata zâmbi. Ce prostie, nici măcar nu erau vorbele ei. Dragostea are o altă măsură a timpului, iar în afară de asta era o zi perfectă pentru plajă. Un tânăr îi zâmbi, iar asta o înveseli și o făcu să-și recapete încrederea și buna dispoziție, uitând de gândurile de mai devreme. Începu să-și construiască un nou scenariu al revederii, insistând asupra detaliilor și făcând planuri pentru cele mai banale acțiuni – o farsă elaborată menită să-i redea speranța.

Erau zilele cele mai frumoase, iar Ziana se credea stăpână pe destinul ei.

Kilometrul 88. Fata își simțea tălpile tot mai amorțite, avea impresia că picioarele i se scurtaseră și făcea un efort să atingă pedala de accelerație. Drumul nu se mai sfârșea și asta o obosise peste măsură, așa că trase pe dreapta la un refugiu să se odihnească. Durerea aceea din capul pieptului începea să se instaleze tot mai confortabil. O frântură de amintire se trezea ușor și teama de a o descoperi era mai mare decât angoasa de a nu ști ce este. De ce insistase că este răcit și nu a dormit bine, oare nu dorea să o vadă după trei ani? Vorbea de parcă îi oferea timpul lui într-un mod care nu avea nimic de-a face cu dragostea, ci mai degrabă cu o lipsă de ocupație. Ziana își amintea atât de bine cum nu ratau niciun apus la mare, cum făceau baie dezbrăcați după ce se topeau ultimele raze ale soarelui, iar acum îi spusese că stă să plouă și nu vor vedea apusul. De ce o îndepărta? Nu-și dorea revederea asta după atâta timp? Își scoase telefonul să recitească mesajele, convinsă că undeva a interpretat greșit, că poate nu era decât o formă de a-și ascunde emoția de a o vedea din nou. Dar ce căuta ea nu era acolo. Nu exista niciun mesaj de la el. Brațele i se încleștară pe telefon, la fel cum o barcă se agață de ancoră. Era inevitabil. Amintirea ieșea la suprafață, nu o mai putea îneca. Clinica din Elveția era expeditorul singurului mesaj din telefon.

iubiri de-o vară

Simțea cum se scufundă în nisipuri mișcătoare, ca în vara aceea când au rămas blocați cu mașina pe plajă, și cum, în ciuda efortului de a o scoate la suprafață, mașina se tot adâncea, dar atunci era el și o salvase, ca o revanșă apoi s-au abandonat mării, iar ea i-a primit și i-a unit, i-a purtat pe valurile sale în timp ce fata îi spunea râzând „privește-mă cum înot printre licurici”, atunci credea că vara nu avea să se sfârșească niciodată, că o să păcălească timpul, dar nu știa că fericirea nu dă fără să ia, atunci se învelise în mantia verii, acum însă i se făcea tot mai frig și întunericul se lăsa prea repede, neanunțat și inopinat, și avea să ia cu el totul, avea să piardă totul, ca acum trei ani, își amintea totul clar, o trădase și o abandonase, dar urma să-l aducă înapoi căci purta o parte din el în pântecul ei, un suflet care o ghida către Gara de Nord, spre marea lor, unde el o aștepta, după ce îl convinsese să se revadă, iar ea se grăbea să ajungă mai repede, căci fericirea înseamnă să fii alături de persoana iubita, avea să-i mărturisească ce însemna pentru ea, fără orgolii, iar ultimul lucru pe care și-l amintea înainte să simtă în carne metalul rece al mașinii care o aștepta la colțul acela, pe trecerea de pietoni, era mesajul lui: “Ești sigură că vrei să vii?

Dacă treci pe Autostrada Soarelui, undeva pe la kilometrul 111, vara s-a sfârșit. Ca într-un tablou “Fecioara cu Pruncul” în descompunere, o fată stă cuibărită pe trotuar în brațele unei femei. Poalele rochiei turcoaz i s-au prăfuit, iar de talpa tenișilor albi s-au lipit câteva frunze uscate. Norii au acoperit cerul, iar vântul șuieră din ce în ce mai puternic și aproape acoperă tânguirea fetei. Străina o leagănă ușor și o mângâie pe creștet, încercând să o liniștească. Fata se predă în brațele ei, iar corpul i se micșorează și umple pântecul femeii, asemenea unui făt care se întoarce la origini. Își ridică mecanic privirea către cer. Stă să plouă și apusul nu va fi vizibil. E una din zilele acelea de august când vara este pe sfârșite, iar iubirile își spun adio.



Citiţi şi

E timpul

Cu dragostea nu e de glumit ! – Maggie’s Plan

Nu se poate să fi fost ea. Decât dacă…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,883 views

Your tuppence

  1. Julien S. / 15 February 2016 21:10

    Foarte frumos articolul. Imi place mult stilul tau. Pare ca suferinta asta prin care treci, suferinta pe care, poate cu totii ne-o autosugestionam in situatii de genul asta, te face sa nu te poti bucura de frumusetea momentului prin simplitatea lui. Suferinta nu inseamna pasiune. Iubirea nu e ceva ce se intampla de-odata, ci e ceva ce se construieste si se descopera in timp, prin acceptare reciproca. Nu cred ca e gresit sa visezi la iubirea perfecta. Dar drumul pana la ea, cu siguranta, nu este o linie dreapta. In orice caz, cand vine vorba de iubire, poate ca nu destinatia este recompensa, ci calatoria. Putini sunt cei care se au curajul sa porneasca in aceasta odisee, norocosi sunt cei ce au facut-o.

    Thumb up 4 Thumb down 0
    Reply
  2. Nicu / 11 August 2015 11:07

    Vai, ce frumos!!! Minunat. Pana la lacrimi. Stai sa-mi caut batista.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  3. Liz / 2 August 2015 22:31

    Mi-au dat lacrimile.. M-am regasit in emotiile si trairile Zianei. Foarte frumos articol. Multumesc !

    Thumb up 1 Thumb down 1
    Reply
  4. Josephine / 29 August 2014 11:30

    Sensibil si frumos!

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro