Ziua Națională a României fără Regina Marii Uniri

Mihaela Miroiu

1 December 2015

Mihaela MiroiuAm o sensibilitate față de Ziua Națională. Atât de mare încât nu mă pot îndura să o văd transformată an de an într-un ceremonial de parastas și militărie, oricât de somptuase sunt coroanele, de falnice tancurile, de bălțate vehicolele pregătite pentru operațiuni NATO, inclusiv, cât de zvelte și drăguțe sunt polițistele călare. (…) La aceste parastase milităroase, organizate de 1 Decembrie se aude orice, despre orice, dar mai nimic despre de ce au vrut românii din Transilvania să se unească cu Regatul român și cine sunt cei care au făcut aceasta cu putință, dincolo de personajul colectiv „poporul” și câțiva politicieni ai vremii. Ceva despre Ferdinand, despre I.C. Brătianu. Mai nimic despre Maria, Regina. Adică nimic despre cea fără de care eforturile celor care au luptat pe front ar fi rămas aproape sterpe. Căci ea, mama soldaților, mama răniților, mama poporului, a fost cea răspicat favorabilă Antantei, până la capătul războiului. Ea și femeile care au însoțit-o au alinat suflete, au îngrijit trupurile și au întreținut moralul soldaților, a unor țărani simpli, prost echipați și instruiți, adesea flămânzi, prost îmbrăcați, răniți și bolnavi.

Regina Maria ingrijind raniti

Regina înfruntă moartea și ceea ce este fără îndoială cel mai greu, depășește oboseala unei zile nu de opt ore, ci a unei zile care se întinde până noaptea târziu, cu șaisprezece, șaptesprezece sau optsprezece ore de muncă, pe cât de respingătoare pe atât de periculoasă, în mijlocul emanațiilor infecte ale cangrenelor. Când este vorba de Regina nu ne referim la curaj. Curajul presupune teamă și energia de a învinge. Sentiment necunoscut pentru o suverană a cărei îndrăzneală aduce a invulnerabilitate* (Saint Aullaire de Beaupoile, Ambasadorul Franței la București).

Maria, Regina României a fost cea care i-a împiedicat pe Ferdinand, Ion I.C. Brătianu și Barbu Știrbey, să accepte o pace rușinoasă, întorcând spatele Antantei și, în acest fel, implicit să rateze crearea României Mari, cea pe care o celebrăm în Ziua Națională a României. Dar fără Regină inclusă, nu-i așa?

Regina Maria

Maria a fost perfect conștientă că trebuie să acționeze ca o suverană, într-o țară în criză gravă, aflată în deficit de virilitate istorică. Ea era fiica Marii Britanii, mai mult, era nepoata Reginei Victoria. Venea dintr-o țară fără burzuluieli și complexe de emasculare dacă se lasă pe mâna reginelor femei, cum e cazul în patria noastră mioritică în care monarhiile erau circumscrise legii salice, iar republicile nu s-au lăsat și nu se lasă mai prejos. Față cu lipsa de curaj și de simț istoric al bărbaților la putere, Regina l-a înfruntat pe Ferdinand cu vorbe dure despre incapacitatea de a ține capul sus, despre ușurința cu care se lasă manipulat, lipsa de onoare, vânzarea sufletului : “Mai bine să murim cu capul sus, fără să ne mânjim sufletele, punându-ne semnătura pe condamnarea noastră la moarte”. Nici cu cei care îl anturau politic nu a fost mai blândă: „În această țară nu există bărbați și îmi este rușine că sunt Regina unor lași.** Așa grăit-a Regina, aflată în plină afirmare a puternicei ei tării de caracter.

Regina Maria calare

Până și detractorii ei interni, puternicii zilei, au trebuit să se predea și să o recunoască drept principală ctitoră a întregirii României, căci nici mai șovăitorul ei soț, Regele, nici primul ministru I. C. Brătianu nu au avut credibilitate la Conferința de pace de la Paris. În schimb, Maria a avut credibilitate la monarhul Marii Britanii, la președintele Franței și la cel al Americii. Firește. Ei știau bine cine a avut rolul hotărâtor în menținerea României ca aliată demnă a Antantei. Pe ea au ascultat-o cei care aveau pâinea și cuțitul la finele Primului Război Mondial. La fel de bine știa și recunoștea acest lucru și presa occidentală a vremii.

În țara pe care și-a asumat-o cu întreaga ei minte și cu întreaga ei inimă, Maria nu are monument ca diplomată. Neconvenabil și nefeminin. Ajung efigiile în calitate de nevastă și statuia ei ca mamă a răniților. Ajunge memoria nevestei miloase a suveranului și cea de mamă a șase prinți și prințese. În cazul în care nu ajunge, nu-i nimic, orice altă calitate, mai ales cele politice se vor trata ca orice hybris femeiesc: cu aria calomniei, firește. Și ce poate să fisureze mai mult imaginea demnă și integră a unei femei briliante în spirit și, pe deasupra, frumoase, pline de viață, decât speculațiile ordinare despre “dubioșenia” prieteniilor ei cu bărbații? Cum să conceapă cât de mare este forța caracterului unei femei care a făcut istorie, spiritele mici, învăluite în autosuficiență, cu vorbele ei: sceptici, cinici, pentru care nimic nu e sfânt, își bat joc de toate, văd numai urâciune și trădare, sunt incapabile să creadă într-o inimă curată?

* Saint Aullaire Auguste de Beaupoil, Confession d’un vieux diplomate, Flamarion, Paris, 1953

Fragment din articolul publicat aici, sub titlul “Inima nomadă a Marii Uniri”. 



Citiţi şi

România Mică, NY Times, 7 septembrie 1916

Regele ţăranilor – neamţul care a jurat să fie un bun român

Coasta de Argint


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
932 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro