“A venit la ușa mea într-o noapte, ud, slăbănog, bătut și îngrozit, un motan alb, slab, fără coadă. L-am dus înăuntru, l-am hrănit și a rămas. A avut încredere în mine, până când un prieten s-a urcat cu mașina pe rampa garajului și l-a călcat.
Am dus ce-a mai rămas din el la veterinar, care a zis: „Nu are prea multe șanse… Dă-i pastilele astea… are coloana vertebrală ruptă; a fost și înainte, dar cumva s-a reparat, dacă trăiește nu va merge niciodată; uită-te la aceste radiografii, a fost și împușcat, uite aici, găurile sunt încă acolo.. În plus, cândva a avut coadă, dar cineva i-a tăiat-o…”
Am revenit acasă cu motanul, era o vară călduroasă, una din cele mai calde din ultimele decenii, l-am pus pe podeaua din baie, i-am dat apă și pastile, nu a mâncat, nici de apă nu s-a atins. Cu degetele i-am udat gura și am vorbit cu el, nu am plecat nicăieri, am stat mult în baie și i-am vorbit și l-am atins blând, iar el m-a privit cu ochii ăia albaștri strălucitori…
Și cum treceau zilele… a făcut prima mișcare târându-se cu picioarele din față (cele din spate nu-i răspundeau). A ajuns la cutia cu nisip, s-a târât peste margine până a intrat; parcă a sunat trompeta unei posibile victorii în baie și în tot orașul! Mă vedeam în motanul ăla, și eu am avut perioade proaste; nu chiar atât de rele, dar destul de rele…
Într-o dimineață, s-a ridicat, a căzut și a rămas să se holbeze la mine. „Poți s-o faci” i-am spus. El a continuat să încerce, să se ridice, să cadă… până când, în sfârșit, a făcut niște pași, era ca un bețiv; picioarele din spate nu-și făceau treaba și a căzut pe spate… S-a odihnit și s-a ridicat din nou. Restul îl știți: e mai bine acum ca niciodată, strâmb și aproape fără dinți, dar harul s-a întors, iar privirea aceea din ochii lui nu s-a stins niciodată…
Și acum, uneori, dau interviuri, toți vor să mă audă vorbind despre viață și despre literatură, dar eu mă îmbăt și îmi țin motanul speriat, călcat și fără coadă în brațe și le spun: „Mai bine, uite, doar uitați-vă la el!”
Dar ei nu înțeleg, spun lucruri de genul „și spui că ai fost influențat de Céline?” „Nu”, și iau motanul în brațe, „din cauza a ceea ce se întâmplă, din cauza unor lucruri de genul acesta, din cauza asta, din cauza asta!”
Scutur motanul, îl ridic amețit în lumina fumurie; el e calm, știe…
Atunci când interviul se termină și când văd fotografiile apoi publicate, faptul că sunt acolo și acolo este și motanul meu, când văd că suntem împreună în fotografii, mă face să mă simt mândru…
Știe și el că este o prostie, dar cumva ajută.” Charles Bukowski (neapărat citiți)
Musai să citiți și Ei și pisicile lor celebre (I) și (II).
Citiţi şi
Scrisoare către Charles Bukowski
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
