Ai visat să ajungi în corporație

Tipadelasocio

11 May 2015

Corina CosmescuOftezi, te întorci la birou. Oare când o să se termine calvarul ăsta, când n-o să mai stau peste program să muncesc în locul șefului, când n-o să mai sune telefoanele cu cereri și oferte, când n-o să mai primesc mailuri la care trebuie să răspund rapid să-mi dovedesc eficiența, când n-o să mai am agende, tabele, ședințe, taskuri, confirmări, infirmări, întâlniri, deadline-uri, când o să am și eu o viață dincolo de program, te întrebi și mai aprinzi o țigară. Când o să pun punct, îți spui, te calmezi și inhalezi. Dar știi că n-o să pui punct prea curând.

Banii nu te mai mulțumesc, și nu te-au mulțumit niciodată, nu au fost argumentul pentru care ai acceptat entuziastă să vii aici de luni până vineri, 12 ore, de dimineață până seara, în locul ăsta unde mănânci în fața calculatorului ca să câștigi timp, unde ți-ai legat relații, prietenii, dușmănii, flirturi ocazionale, amoruri frugale, locul unde te enervezi în general –  că doar ești colerică și te aprinzi repede -, unde trebuie să ai răspunsuri la toate, la minut, la secundă, unde trebuie să fii cu zâmbetul pe buze, la costum, în pantofi incomozi dar care te fac mai înaltă, demnă, ordonată, organizată, unde trebuie să-ți ascunzi problemele de acasă și să-ți postezi masca la comandă. N-ai venit pentru bani, deși ți-ai imaginat că vei primi mai mulți, în timp, când „o să creșteți împreună“. Ai venit pentru prestigiu, pentru brand, pentru a deveni cineva.

Ai intrat pe ușă, gata, bună ziua, bine v-am găsit, o zi minunată vă doresc, le spui colegilor, ținând cafeaua în mână. Și apoi, ce probleme domestice să ascunzi? Mai ai casă? Da, ai o casă, un apartament de fapt, de două camere, decomandat, renovat modern, la etajul opt din zece, într-un bloc de la periferia orașului, unde te-ai mutat când ai venit de la prima ta casă, când ți-ai luat la revedere de la părinți, cu gândul că le arăți tu ce și cum, începi adevărata viață, fără control, fără opreliști, doar cu oportunități de maturizare, adaptare, avansare, industrializare și alte rime. Ți-ai imaginat că aici e locul tău. Dacă alții mai proști ca tine au reușit, tu de ce n-ai putea?

corporatistă

Te-ai gândit că dacă o să urmezi calea cuminte și stabilită – studii, job, bani -, o să ai parte și de fericirea aia pe care oamenii de succes o au și o cumpără, atrași de reclamele de la teve. Familie. Intimitate. Doar că nu ai luat în calcul și varianta că o să ajungi la nouă seara și casa – gândită ca un cămin protector, nouă, cumpărată în rate și renovată cu banii pe care o să-i plătești în următorii 20 de ani –  o să te aștepte goală, cu mâncarea neatinsă în frigider, patul neatins, televizorul stins. Te-ai gândit că o să pătrunzi în alte cercuri. Dacă o să ai bani sau măcar impresia lor, se rezolvă toate, o să fie bine. Relațiile se cumpără cu bani, la fel cum ți-ai cumpărat apartamentul și mașina, la fel cum ai atras și câțiva admiratori, doar că pentru scurt timp. Prea scurt.

Banul e esențial. Pentru promisiunea banului te-ai mutat, te-ai dezis de familie, ți-ai schimbat telefonul și numărul, hainele, aparența, modul de a vorbi. Ai renunțat la accent, ai început să practici sport și limbi străine, ai cunoscut oameni la fel de ordonați ca tine, cu planul făcut de acasă când au plecat. Arăți mai bine ca în liceu, te-ai șlefuit puțin, ai crezut că o să fie suficient. Superficialul te-a încântat o perioadă, acum ai cam obosit.

Oare când o să se termine calvarul ăsta? Te întrebi din nou și mai aprinzi o țigară, că doar ești în pauză și îți permiți înainte să dai raportul lunar final. Satisfacțiile personale s-au diminuat pe măsură ce numărul orelor petrecute în cușetă, lângă colegi, a crescut. Asta e viață? Mulți și-ar dori să fie în locul meu. Rezist. Sunt puternică.

A doua zi la birou, iar, aceleași fețe, aceiași colegi, din când în când mai apar fețe noi, zâmbitoare, visătoare, cum erai și tu la început, fețe entuziaste, consolate cu ideea că asta e calea spre reușită, drumul pentru a ajunge cineva în viață. Muncă, sacrificii, distracții doar în weekend, când e permis, dar și acolo controlat, că trebuie să dai randament luni. Unii câștigă mai puțin ca tine, sunt începători, ăștia muncesc și mai mult, doar trebuie să învețe lecția anduranței. Lecția corporației: cel mai slab cedează. E un prestigiu să reziști. Cum e un prestiu și să lucrezi aici, cu toate că din afară se vede altfel, lumea își imaginează că ai multe beneficii, pe lângă un cont destul de generos în bancă. Ți-a fost rușine și, ca să-ți justifici jumătatea de zi petrecută la job, le-ai spus prietenilor că ți-ai cumpărat casa cu banii cash, câștigați în ultimii ani, și nu că ai luat-o în rate, că te-ai amanetat până la 45 de ani. Ce mai contează? Important e să fii în rândul lumii bune. Senzația de putere e mai presus de durerea de tălpi înghesuite atâta timp cât pantoful îți face piciorul frumos, deosebit.

Zâmbești, la comandă. Sau poate că așa ești tu făcută, să execuți ce ți se spune. O zi minunată vă doresc! Mulțumesc și eu!

Pe Tipadelasocio o găsești aici.



Citiţi şi

Pe-tro-ne-la: „E foarte frumos să fii femeie”

M-aș întoarce mâncând pământul, dar tu vrei liber

“To test list” în loc de “to do list”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
4,936 views

Your tuppence

  1. Anca / 12 September 2016 13:00

    fără supărare…nu ești obligată să nu faci nimic din ce scrie mai sus. wtf, oameni buni? dacă nu vă place ce faceți, spuneți ceva, nu le faceți, stați cât va e programul de munca in contract și gata. țara asta o să fie fix ceea ce e si acum dacă nici generațiile noi nu spun nimic. lucrez de 3 ani în multinaționale și e fucking mișto!

    Thumb up  Thumb down
    Reply
  2. Parveniţii, proştii şi frustraţii – Life Bites | Catchy / 10 September 2016 16:29

    […] Comentariul Alexandrei la articolul „Ai visat să ajungi în corporaţie” […]

    Thumb up  Thumb down
    Reply
  3. Alexandra / 7 September 2016 10:46

    “Tu ce vrei sa te faci cand o sa fii mare?” Cand eram intrebata mi se parea foarte departe momentul in care trebuia sa cresc si sa devin ceva…sau cineva. Pe rand, mi-am dorit sa fiu medic, invatatoare, luptator la mascati si musafir. Intre timp am terminat jurnalismul si pentru o perioada de timp mi a iesit doar faza cu musafirul. Dar daca as fi stiut atunci ce presupune sa fii mare si sa devii cineva, as fi spus ce nu mi as dori sa fiu: Parvenita si aroganta, proasta si rea, invidioasa si frustrata. Imi place sa cred ca nu ma incadrez la niciuna dintre categoriile enumerate, desi cateodata ma incearca sentimente de frustrare. Cel mai des atunci cand am de-a face cu parvenitii si arogantii care umilind pe altii se mint ca ei au ajuns “ceva” in viata. “Cineva” clar nu au ajuns. Sunt fix aia carora li se fura frecvent pachetelul la scoala si care au supt-o cu abnegatie la propriu si la figurat ajunsi la varsta adulta, dar asta fara sa ridice privirea. Au plans cu muci si cu suspine prin toalete si metrouri in drum spre casa si si-au promis solemn ca atunci cand vor fi “mari” o sa-si recapete demnitatea si stima de sine tratand pe altii cu dispret. Desi isi spun in fiecare zi ca au ajuns “cineva”, seara cand ajung acasa dau nas in nas cu singuratatea si nefericirea. N-au reusit sa ajunga “cineva”. Au ajuns “ceva”…ceva urat, mic si neinsemnat mai ales dupa sfarsitul programului la birou. Desi sentimentul de indignare combinat cu mila si stare de voma ma invaluie cand ne intersectam, imi place sa-i ascult, sa-i privesc si sa le analizez gesturile. E totul fals incepand de la felul de mancare comandat (care le provoaca usoare indigestii, ei fiind obisnuiti sa consume iaurt cu pufuleti…meniu clasic de corporatist) pana la respiratie. Vorbesc tare, mult si prost, se lauda si isi atribuie merite pe care nu le au. Exista oameni care ii privesc cu admiratie si spera ca vor putea vorbi si ei candva atat de tare si vor sorbi cafeaua sau vinul rose cu degetul mic ridicat… la fel ca idolii lor parvenitii, prostii si frustratii. Momentan le cara laptopul si se gudura pe langa ei. Ei nu-si comanda de mancare la restaurant…mananca din benzinarii…deh mai au mult de lucru pana vor ajunge “ceva”. Din pacate nici ei nu vor fi “cineva”.
    Eu tot nu m-am hotarat ce vreau sa fiu cand voi fi mare…de fapt nu cred ca vreau sa fiu ceva.

    Thumb up  Thumb down
    Reply
  4. roxana / 12 May 2015 20:13

    Ei,si ce? Hai sa ne plangem. care sunt alternativele? Sa ai un job de vanzatoare cu salariu minim, si sa depinzi de sotul care in multe cazuri e abuziv fizic sau psihic? Sa ai un job la un IMM care depinde de atragerea urmatorului client si te da afara daca nu il gaseste? Asta e…avem responsabilitati pentru ca ne dorim libertati. Mie nu mi se par incompatibile responsabilitatile dintr-o corporatie cu o viata sociala/personala/romantica, daca iti dai seama care iti sunt prioritatile si incerci sa pui niste limite.

    In plus…in corporatii chiar sunt si multi angajati mediocri, care nu se streseaza, nu primesc laude sau mariri fantastice, dar tot e mai bine decat la bugetari. Deci care pana mea e problema cu corporatiile, ca nu mai suport?

    Hot debate. What do you think? Thumb up 7 Thumb down 2
    Reply
    • Alex / 22 August 2015 11:18

      Seriously? Doar atat ai gasit ca alternativa la a fi corporatist/a? Sa ai un job de vanzatoare pe un salariu minim si un sot abuziv sau sa lucrezi intr-un IMM? Numai prin faptul ca ajungi sa pui problema atat de minimalist mi se pare ca te-ai resemnat de tot … Ce s-a intamplat cu a-ti urmari visul/pasiunea si cel mai probabil a face un business din asta, oricat de mic, dar care sa-ti aduca satisfactie zi de zi … sa-ti sclipeasca ochii atunci cand vorbesti despre munca ta …. in fond si la urma urmei, doar asta cred ca ne va dezvolta ca societate si va aduce dupa sine bunastare …
      Orice ai alege din punct de vedere profesional, trebuie ponderat cu viata personala ca timp. Intr-adevar, trebuie sa-ti cunosti prioritatile, insa daca la munca n-ai nici o satisfactie, crezi ca nu vei translata acest lucru si in viata personala?
      Problema corporatiilor in acest caz e o chestiune de alegere. Oamenii si-ar dori sa faca alte alegeri, insa nu au curajul sa o faca, si se simt “incarcerati” in alegerile de compromis facute anterior. Toata lumea spune ca viata-i scurta. Din contra, viata este foarte lunga, mai ales cand faci alegeri proaste!

      Thumb up 6 Thumb down 0
      Reply
  5. Paula / 12 May 2015 17:12

    Okay, şi altceva ce poţi face? Cu părinţii nu cred că e o soluţie să stai toată viaţa. Să zicem că nu vrei să te amanetezi până la 45 de ani, dar undeva tot trebuie să stai, nu? Şi dacă nu ai apartament dat de la parinţi sau din altă parte, tot trebuie să îţi plăteşti o chirie, nu? Tot trebuie să stai undeva. Poate diferă motivaţia, poate e cazul să te mai şi distrezi, dar din păcate, tot trebuie sa locuieşti undeva şi sa te întreţii pentru asta, chit că stai în chirie sau plăteşti o casă.

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro