„Oare chiar îşi ratase viaţa? Obosise de atâtea straturi, ascunzişuri şi măşti, doar pentru a se eschiva din faţa unui adevăr copleşitor. (…) Ratarea… cum poţi să te târăşti de la o zi la alta cu conştiinţa propriei tale ratări? Desigur, la urma urmei, şi ratarea este o experienţă de viaţă. Un mod de cunoaştere. O sursă de inspiraţie uneori mai generoasă decât însăşi supraestimata fericire. Căci aceasta din urmă este plată, egală cu ea însăşi, pe când sentimentul de ratare – mai ales pe masură ce este conştientizat, asumat sau, dimpotrivă, respins – are relief, profunzimi, ascunzişuri şi zone luminoase (că doar şi putregaiul straluceşte, nu?). Ratarea zguduie fiinţa din temelie şi o reconstruieşte diferit, îi anulează valorile şi, treptat, îi deschide un dureros proces de descompunere.”
Cu aceste gânduri, aparținând protagonistei romanului „Amn3zia”, Ana Moscăianu, pătrundem într-un univers feminin bântuit de umbre, de ambiguităţi, un univers ceţos, ce se dezvăluie progresiv, dominat de fantomele unei iubiri cu o singura direcţie – iubirea Anei pentru Radu.
„Amn3zia” este un roman psihologic ce urmăreşte efectele reconstruirii personalității Anei, iremediabil îndrăgostită de Radu Lumină, un bărbat căsătorit, cu mult şarm.
Încă de la începutul romanului, suntem introduşi în lumea complexă a Anei, care e urmărită mereu de ideea de ratare a vieţii nu numai pe plan personal, ca femeie, ci şi profesional – totul pare a se nărui în jurul ei, iar ce atinge aduce eşec. Cu Ana facem cunoștință prin crâmpeiele de realitate pe care ea însăşi şi le descoperă după accident, moment în care memoria a început să-i joace feste. Treptat, aflăm despre prietenia ei cu Ioana, despre faptul că a sucombat sub povara iubirii obsesive pentru un bărbat căsătorit. Radu Lumină, în mod ironic numit astfel, departe de a aduce lumină în viaţa Anei, o plonjează pe aceasta, prin dualitatea caracterului şi lipsa de sentimente sincere de dragoste, într-o mare de otravă. Iar Ana, femeie încă frumoasă, e deja predispusă depresiilor. Deşi nu intentionase să se lase târâtă într-o situaţie promiscuă, este prea târziu pentru ea şi nu se mai poate retrage din relaţia cu Radu, chiar dacă Ioana, se opune discret.
Procesul de recompunere a personalităţii Anei este fin observat de scriitoare, atât psihic, cât si fizic: „Un corp de femeie în care ea trebuia să trăiască de acum încolo. Îşi analizase în detaliu, de foarte aproape, textura pielii de pe mâini, forma degetelor şi a unghiilor, îşi adulmecase braţele, apoi îşi cântărise în mâini sânii…” Căutarea identităţii pierdute este analizată minuţios, autoarea insistând pe tensiunea emoţională care însoţeşte descoperirea. Cititorul va reţine momentul în care Ana caută o oglindă în spital, unde se trezește după șase zile de comă, după accident. Propria sa descoperire în oglindă este analizată pe câteva pagini, Cristina Lincu reuşind să ne ţină captivi în derularea lentă a gesturilor, în înlănţuirea reflecţiilor şi emoţiilor: „I se păru ca aude paşi îndepărtaţi, (…) A continuat să caute întrerupătorul şi, când l-a găsit, a acţionat fără să se mai gândească, strângând instinctiv pleoapele. (…) Treptat, a început să deschidă ochii. (…) Îi venea să strige, să plângă, să ţopăie şi să spargă oglinda, toate în acelaşi timp. (…) În ciuda zbuciumului interior, corpul îi rămăsese nemişcat… Se simţea pierdută, dar, într-un mod straniu, şi …regăsită.”
Totul în roman se întâmplă treptat. Voalul se ridică puţin câte putin. În fiecare gest, gând, mişcare se ghiceşte tensiunea. Cu fiecare pagina pe care o citim, vrem să ştim mai multe, şi mai multe. Ce este accidentul? Cine este Radu? Care a fost relaţia lui cu Ana? A iubit-o? Cine este Ioana şi ce loc ocupă ea în viaţa Anei? Ai cui sunt gemenii? Va rămâne Ana cu Radu? Sau cu Adrian, cel care o iubeşte ca un nebun? Adevărul vine greu şi abia spre final avem imaginea completă a relaţiilor dintre personaje, o cunoaştem pe Ana, căci momentele de luciditate alternează mereu cu flash-back-uri, cu fantezii produse de mintea rătăcită a femeii.
Şi Ioana, personaj important în economia romanului, un fel de atelă a sufletului Anei, prin prietenia necondiţionată pe care i-o oferă acesteia, este luată sub lupă cu aceeaşi maiestrie analitică. Relaţia sa cu Dumnezeu, una personală, ca urmare a experientelor sale, este cu atenţie prezentată în câteva pagini: „Ca sa ajungă la linişte, dialogul cu Dumnezeu (căci avusese revelaţia că era totuşi un dialog) trebuia să capete consistenţă. Făcea eforturi uriaşe să şteargă programările la care fusese supusă în copilărie, să ignore frica şi vina inventate şi să-l disocieze pe Dumnezeu de imaginea unei fiinţe (una atotputernică, dar o fiinţă) atât de capricioase. Cum să-l jigneşti pe Dumnezeu coborându-l la nivelul tău, împopoţonându-l cu toate defectele tale, pentru ca apoi să-l pui pe un piedestal fals şi ipocrit? Și totuşi unde era adevărul?”
Romanul este valoros şi prin înţelepciunile pe care le dezvăluie, lucruri de mulţi ştiute, însă ignorate sau uitate. Ioana, investită de Ana cu responsabilitatea dificilă de a o duce la locul în care s-a petrecut accidentul, cugetă: „Cine era ea să o judece? Oricât de mult ai iubi un om şi ai încerca să-ţi imaginezi cum e să fii în locul lui (sau să te gândeşti la ce decizii ai lua tu în locul lui), în realitate, niciodată nu vei reuşi să simţi şi să traieşti exact ce simte şi trăieşte celălalt. (…) de aceea exerciţiul ăsta cu «eu, în locul tau, aş…» este unul absolut grotesc în sterilitatea şi aroganța sa.”
Pe lângă Ioana, cel care o conduce pe Ana la aflarea adevărului despre cine este şi care a fost viaţa sa de până la accident este instinctul matern.
Motivul amneziei este, de fapt, o şansă oferită personajului Ana de a o lua de la început „pe curat”.
Ce putem spune despre Radu? Că este un bărbat fermecător, dar egoist, de o posesivitate agresivă, tipul arivistului care „ştia să mintă, să se prefacă, să pară, o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, bărbatul ideal, pe care nu puţine femei îl adoraseră, iubindu-l cu pasiune nestăpânită. (…) Se însurase din interes (…) Radu pârjolea pe unde trecea, însă totul rămânea în planul marilor întâlniri sexuale. (…) în realitate, inima sa rămânea neatinsă, intactă, departe”. Personajul masculin e perfect pentru a pune în lumină mecanismul sucombării psihice a unei femei dezabuzate.
Povestea pe care autoarea o narează este desprinsă din viață, cu imprevizibilul ei inerent. Adevărul este povestit abia spre final prin intermediul lui Radu.
Este remarcabil cât de subţire e linia dintre realitate şi plăsmuire; cititorul nu ştie când se găseşte în planul real sau când este introdus în imaginar, în viziunile Anei – astfel scriitoarea ne ţine mereu atenţi. Este inevitabil să nu-ţi pui întrebarea: este Ana o femeie uşor manipulativă, instabilă emoţional, un caz special sau contextul în care trăieşte, anumiţi factori (singurătatea, pierderea părinţilor şi depresia aferentă…) o fragilizează atât de mult încât devine o victimă uşoară a unui bărbat experimentat şi steril emoţional ca Radu Lumină?
Ce pot afirma fără reţineri este că Cristina Lincu dă dovadă de o cunoaştere adâncă a vieţii, de o capacitate de înţelegere extraordinară a femininului cu părţile sale robuste şi sensibile, de o deosebită disponibilitate de a sonda sufletul femeii în momentele sale de pierzanie şi dedică această carte „tuturor acelor femei pentru care viața este o luptă fără de sfârșit”.
Romanul „Amn3zia” de Cristina Lincu poate fi achiziționat de aici.
Și tu poți recomanda un film/spectacol/concert sau o carte care ți-a plăcut.
Trimite-ne recenzia pe adresa office@catchy.ro.
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
